Ion Creanga-"un mâncău fericit" -1.03.1837-31.12.1889

”Către patruzeci de ani trupul lui Creangă începe să se umfle. Subțirele diacon de altădată, cu ochi albaștri pătrunzători și bărbiță mătăsoasă de faun, se puhăvește la față și capătă ochi mici osânjoși. Părul, încă lung, dat popește pe spate și hainele groase de șeiac îi dau înfățișarea greoaie de matahală.”
”Subțirel” nu mai are nimic de a face cu Creangă, așa cum nici diacon nu mai este de multă vreme. Calificative tot mai grele și sugestive nuanțau expresiv exteriorul, iar efectele abuzurilor culinare măcinau interiorul. Mecanismele organismului cedau năclăite de unturi a căror prezență era cu precizie predictibilă, chiar dacă invizibilă.
Prietenii încep să îi spună ”bărdăhănosul Creangă”. Altădată, cum povestește Călinescu, medicul cel nou al povestitorului îl vizită în bojdeucă însoțit de cel vechi. Văzând proporțiile pacientului, cel nou întrebă în franceză ”cine este hipopotamul?”. Dar, Creangă, deși nu vorbitor de limbi străine, deduse întrebarea și replică în stil propriu: ”Dumneavoastră trebuie să fiți șeful vreunei minajerii de cunoașteți așa de bine specia hipopotamilor.”
La 186 de ani de la nașterea sa, percepția de hâtru și gurmand a lui Creangă rămâne de neclintit.