Denuntatorul - Edgar Wallace

Era o noapte vijelioasă. Vântul biciuia cu furie stropii de ploaie, amestecaţi cu fulgi de zăpadă. Nici un om cu mintea întreagă nu s-ar fi încumetat să iasă pe Putney Common. Un vânt îngheţat te pătrundea până la piele şi întrucât se întunecase, Larry Graeme trebui să se folosească de lanterna de buzunar pentru a nu se împiedica de bordura trotuarului, la trecerea străzii, deşi felinarele îşi răsfrângeau lumina lor obişnuită.
Se simţea bine în mantaua şi galoşii lui de cauciuc, iar umbrela respectabilă pe care o purta, îi era mai degrabă un obstacol, decât o pavăză.
Aruncându-şi privirea pe cadranul ceasului brăţară, văzu că lipseau doar câteva minute până la ora fixată şi „Marele necunoscut” era punctual. Mojic, dar punctual, Larry intrase mai de mult în legături de afaceri cu „Marele Necunoscut”, cu toate că mereu se jurase că se va lipsi de o asemenea tovărăşie. Omul nostru ridica preţurile, însă dacă lui i se vindeau lucrurile, riscul de a fi prins, era egal cu zero. De data aceasta însă, Larry hotărî să i se plătească aşa cum va cere, fără nici un „dacă” ori „însă”. Mă rog, diamantele doamnei Rissik îşi aveau preţul lor cunoscut şi stabilit. Toate coloanele ziarelor erau pline numai de „îndrăzneţul furt”, iar întreprinderile de asigurări publicaseră valoarea fiecărei bijuterii. Nu mai încăpea nici cea mai mică îndoială asupra câştigului, pe care fiecare piatră-l va aduce. Tocmai pentru acest motiv precumpănitor, Larry strecură la mica publicitate anunţul ticluit, ca de obicei - discret, misterios.
„În cartierul Putney Common (în direcţia Wimbledon) s-a pierdut joi seara, Ia 10 şi 30, o gentuţă galbenă. Conţinutul: cinci scrisori de valoare numai pentru posesor” „Gentuţa galbenă cu cinci scrisori” slujea drept aviz „Marelui Necunoscut” şi însemna că i se oferă bijuterii de mare valoare.
„O gentuţa cafenie” însemna blănuri. „O gentuţă albă” prevenea pe respectivul, că ofertantul are bancnote false de pus în circulaţie. „Cele cinci scrisori” semnalau valoarea mărfii, printr-un număr cu cinci cifre.
Şi era joi, ora 10 şi 30 seara. Larry aştepta în strada Richmond. Ceasul de la biserica apropiată bătea exact ora fixată. „Punctual”, mormăi el pentru sine, când zări la capătul străzii, ţâşnind două luminiţe umbrite, al căror reflex se mărea prin apropiere. Deodată, luminile se revărsară cu toată puterea lor asupra omului din colţul străzii.
Limuzina îşi domoli mersul. Maşina cu capota leoarcă de ploaie stopă în dreptul lui Graeme; din bezna cupeului se auzi o voce cam aspră:
- Ei bine?
- Bună seara, şefule.
Larry se trudea să recunoască mutra vorbitorului. Îşi dădea perfect seama că ar fi fost absolut de prisos să se folosească de lanternă, căci „Marele Necunoscut” îşi pusese desigur masca. Dar…
Mâna ce se sprijinea de clanţa portierei nu era înmănuşată, iar unghia celui de-al treilea deget era crăpată şi în dreptul primei articulaţii se putea distinge o dublă crestătură, de-a curmezişul. Mâna se retrase rapid, ca şi când celălalt ar fi surprins ochiul cercetător.
- Aş avea o afacere… ocazie minunată. Ai citit ziarele?
- N-o fi vorba de briliantele Rissik?
- Întocmai despre ele. Fac treizecişidouă de mii de lire sterline… ceea ce face una cu alta una sută treizecişidouă mii de dolari… marfa uşor de plasat. Femeia asta, Rissik, şi-a vârât banii în pietre preţioase dar nu în giuvaeruri franţuzeşti, orbitoare, ce-i drept, însă fără nici o valoare. Eu pretind numai cinci mii…
- O mie două sute - auzi Larry glasul din interiorul maşinii. Notează că dau cu două sute peste cât socotisem.
Larry răsuflă din greu.
- Oferta mea e raţională, urmă el.
- Ai obiectele la d-ta?
- Nu, nu le am la mine.
După modul în care îi răspunse Larry, omul nostru îşi dădu seama că acesta îl minţea.
Şi nici nu le voi aduce dacă nu ne vom înţelege negustoreşte. Un bijutier evreu din Maida-Vaile mi-a oferit trei mii şi fără îndoială ca va depăşi cu mult acest preţ. Oricum, te prefer pe dumneata… riscul e mai mic. D-ta mă înţelegi ce vreau să zic.
- Îţi dau o mie cinci sute… ăsta e ultimul preţ - replică omul din maşină. Uite, am banii la mine şi dacă eşti deştept, acceptă.
Larry clătină din cap.
- Te reţin zadarnic, adaugă el politicos.
- Deci nu vrei să faci afacerea?
- Ne pierdem vremea de prisos - observă Larry. Nici nu-şi terminase bine replica, şi limuzina se şi puse în mişcare, dispărând în obscuritatea nopţii furtunoase, fără ca Larry să fi putut zări măcar numărul. Larry îşi aprinse mucul de ţigară, îndreptându-se apoi către mica maşină ce o lăsase la colţul străzii.
- Nici vorbă că Shylock se răsuceşte în groapa lui în noaptea asta, fu singurul comentariu al lui Larry.