Pierre Grassou - Honoré de Balzac

#balzac #honoredebalzac #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturionline #grassou #pierregrassou #teatru #teatruonline #teatruaudio #cartiaudioromana #cartiaudio
Ori de câte ori aţi vizitat cu multă atenţie Expoziţia lucrărilor de sculptură şi de pictură, aşa cum se prezintă după revoluţia din 1830, n-aţi încercat oare un sentiment de nelinişte, de plictiseală şi tristeţe văzând cât de ticsite erau nesfârşitele galerii? Din 1830, Salonul{3} nu mai există. Pentru a doua oară, Luvrul a fost luat cu asalt de către mulţimea de artişti care au izbutit să se menţină acolo. Prezentând, cu ani în urmă, cele mai valoroase opere de artă. Salonul atrăgea cela mai mari cinstiri pentru creaţiile expuse. Dintre cele două sute de tablouri care fuseseră alese, publicul la rândul său alegea şi el; şi astfel mâini necunoscute încununau câte o capodoperă. Adeseori un tablou stârnea discuţii aprinse. Ocările de care nu erau cruţaţi Delacroix şi Ingres{4} ne-au servit la stabilirea faimei lor mai puţin decât laudele şi fanatismul adepţilor. De acum înainte, nici publicul, nici criticii nu se vor mai pasiona pentru marfa acestui bazar. Obligaţi să facă ei alegerea pe care altădată o făcea Juriul examinator, obosesc repede în îndeplinirea acestei munci şi numai bine când o termină, Expoziţia se închide. Înainte de 1817, tablourile admise nu ocupau mai mult decât spaţiul dintre primele două coloane ale galeriei cele lungi unde sunt expuse operele maeştrilor de altădată şi în anul acesta ele au ocupat întregul spaţiu, spre marea mirare a publicului. Tablourile istorice, cele de gen, compoziţiile de şevalet, peisajele, florile, animalele, acuarelele, aceste opt genuri nu ar trebui să fie reprezentate decât cel mult prin douăzeci de tablouri vrednice de a fi văzute de public, care de-altfel nici nu-şi poate concentra atenţia asupra unui număr mai mare de lucrări. Cu cât creştea numărul artiştilor, cu atât Juriul de admitere trebuia să fie mai sever. Totul fu dat peste cap din momentul când Salonul trecu în Galerie. Salonul ar fi trebuit să rămână un loc dinainte stabilit, restrâns, cu limite fixe, unde să se expună capodoperele fiecărui gen.
O experienţă de zece ani a dovedit calitatea vechii instituţii. În loc de o întrecere, ne trezim cu o răscoală; în locul unei expoziţii glorioase, ne alegem cu un bazar zgomotos -, în locul unei selecţii, avem o simplă îngrămădeală. Care este urmarea? Marele artist e în pierdere. Cafeneaua turcească. Copii la fântână, Supliciul cârligelor şi Joseph ale lui Decamps{5} ar fi folosit gloriei sale mai mult decât cele douăzeci de tablouri care se pierd printre cele trei mii de lucrări, aşezate claie peste grămadă în şase galerii, dacă aceste pânze ar fi fost expuse în marele Salon, împreună cu cele 100 de tablouri reuşite din anul acesta.
De când uşile Expoziţiei sunt deschise fără discernământ tuturor artiştilor, se vorbeşte, printr-o surprinzătoare ciudăţenie, de genii nerecunoscute. Cu doisprezece ani în urmă, când Curtezana de Ingres ca şi tablourile lui Sigalon{6}, Medusa de Géricault, Masacrul de la Scio de Delacroix{7}, Botezul lui Hernie al IV-lea de Eugène Deveria{8} fură admise chiar de către celebrităţi socotite rivale, anunţând lumii, în ciuda ponegririlor criticii, apariţia unor palete tinere şi înflăcărate, ele n-au stârnit nicio voce potrivnică.
Acum, când orice mâzgălitor de pânză îşi poate expune opera, n-auzi vorbindu-se decât despre artişti neînţeleşi. Unde nu mai e apreciere, nu mai e nici lucru apreciat. Orice ar face artiştii, ei se vor întoarce la acest examen de admitere, singurul în măsură să recomande operele lor admiraţiei mulţimii pentru care lucrează: fără o selecţie din partea Academiei nu va mai fi cu putinţă niciun Salon, iar fără Salon, Arta poate pieri.