Sunt un om viu (2) - Nichita Stanescu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)
Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.
Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:
Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.
Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...
Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!
Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şï Eufrat.
Versuri de la: www.versuri.ro/

[@mybook614]

❤️❤️❤️

[@lisimahus]

Va multumesc pentru lectura, se potriveste timbrul vocii, ritmul, intonatia. O experienta deosebita, multumesc!

[@GeorgeCaramalac95]

Foarte frumos!

[@ancaklemenz8274]

Dumnezeu sa va odihneasca in Lumina Nemuritor.

[@unda25]

NICHITA STANESCU A MURIT CAND M-AM NASCUT EU -ALT GENIU-- SI EU IAU IN SERIOS IARBA SI LEII

[@83sorin]

eu ma regasesc in ce zici tu ,sunt nascut atunci la fel ca tine ! suntem si noi un mic geniu ,ne ragasim in el

[@ionicagitu4719]

Aveți grijă ce fumați?.Geniilor!

[@inuc9157]

TE iubesc..chiar daca razi rar🌹💞

[@Sur742]

Nichita are acelaşi gând ca şi mine!!:))

[@TheXynos7]

Je suis un homme vivant.
Rien de ce qui est humain ne m’est étranger.
J’ai à peine le temps de m’étonner que j’existe, mais
je me réjouis toujours d’être au monde.
Je ne me m’épanouis jamais tout à fait,
parce que
je me fais une idée toujours meilleure
de la vie
Je suis bouleversé par la différence qu’il y a
entre moi et le brin d’herbe,
entre moi et les lions
entre moi et les îles de lumière
des étoiles.
Entre moi et les chiffres,
surtout entre moi et le 2, entre moi et le 3.
J’ai aussi un défaut, un péché :
je prends l’herbe au sérieux,
je prends les lions au sérieux,
et les mouvements presque parfaits du ciel.
Et une blessure accidentelle à la main
me fait voir à travers elle,
comme à travers une lunette,
les douleurs du monde et ses guerres.
D’un tel accident
vient la grande compréhension
que j’ai pour Ulysse - et
l’admiration que j’ai
pour l’homme au visage morose, Dante Alighieri.
J’aurais de la peine à imaginer
une terre déserte, tournant
autour du soleil…
(Peut-être aussi parce qu’il y a
de tels vers dans le monde)
J’aime rire, même si
je ris rarement, car j’ai toujours à faire
ou que je voyage sur un radeau, à l’infini,
sur l’océan ovale de la fantaisie.
C’est un spectacle inoubliable
que celui de savoir,
de découvrir,
la carte de l’univers en expansion,
tandis que tu regardes
une de tes photographies d’enfance !
C’est un corps à toi, ancien,
que tu as égaré,
et pas même une annonce, écrite
en grosses lettres,
ne t’offre une chance quelconque
de le retrouver.
Je déroule le papyrus de ma vie
plein de hiéroglyphes,
et ce que je peux vous dire,
maintenant, ici,
après un pénible déchiffrement,
mais non sans plaisir,
c’est un poème consacré à la paix.
Il y a une fertilité inouïe
dans la terre et dans les pierres et dans les charpentes,
magnétique, le temps, instant après instant,
élève mes pensées
comme des corps vivants.
Il y a une fertilité inouïe
dans la terre et dans les pierres et dans les charpentes.
Si je clouais mon ombre pour une seconde à peine,
elle se remplirais de fougères, de bruyères !
Seul ton visage oblong, ma bien-aimée,
laisse-le tel qu’il est, appuyé
entre deux battements de mon coeur,
comme entre le Tigre
et l’Euphrate.
*