Taina Cavalerului de Dolenga - Haralamb Zinca
ฝัง
- เผยแพร่เมื่อ 7 ก.พ. 2025
- #audiobook #carti #cartiinromana #lecturiaudio #lecturionline #haralambzinca #tainacavalerului #teatru #teatruonline #teatruaudio #zinca #cartiaudioromana #cartiaudio
Nu mă simţeam în apele mele. Eram necăjit, nervos, furios pe mine însumi. Într-atât de furios, încât nu pregetam să mă consider cel mai nefericit om de pe suprafaţa pământului. N-aş vrea să mă judecaţi greşit. Trecuseră şapte zile de la numirea mea la Direcţia Generală a Miliţiei. Absolvisem Facultatea de ştiinţe juridice şi fusesem numit la cercetări penale cu gradul de locotenent. Şapte zile, în care vreme n-am făcut nimic, nu mi s-a încredinţat nici un caz, nici un dosar. Eh, ce mai?! Mă stăpânea o dorinţă vie de a munci, de a acţiona, de a mă afirma. De şapte zile însă mă învârteam încolo şi-n coace fără să fac nimic, în timp ce colegii mei, numiţi la D.G.M. odată cu mine, acţionau. Li se încredinţaseră cazuri urgente, iar eu... Fumam din ce în ce mai nervos şi mă uitam după ei: cercetau dosare, discutau cu aprindere, audiau. Lui Tătaru, de pildă, - ah, ce om norocos! - i-a căzut un dosar complicat, o dublă crimă, urmată de o sinucidere. Un dosar gras! Fără să vreau îl vedeam pe Tătaru cum se agita: studia piesele de la dosar, studia şi alerga pe teren. Se vedea cât de colo că problema îl pasiona şi că avea s-o rezolve cu succes. Da, Tătaru zic şi eu că-i un om norocos, căruia toate-i merg strună. Şi în sesiunile de examene îi cădeau întrebările cele mai uşoare. Una dintre cele mai drăguţe studente din anul nostru s-a căsătorit cu el. Aşadar, sper că m-am făcut înţeles. Eu, locotenentul Virgil Conta, aveam toate motivele să fiu amărât. Mă încerca şi un pic de ruşine faţă de Marina, nevasta mea. Zi de zi mă întreba cum mă descurc, dacă mi-e greu, cum mă adaptez, dacă mi s-a încredinţat vreun caz. Iar eu îi răspundeam mormăind cuvinte de neînţeles. Oricum, ea mă vedea întunecat şi bănuia că ceva nu-i în ordine. Nu insista însă, poate dintr-o anumită delicateţe. Acum, dumneavoastră să nu credeţi despre mine că, în acest răstimp, m-am mulţumit să zac şi să constat că nu fac nimic. O, nu!... În două rânduri m-am prezentat maiorului Suharu, şeful meu, şi fără să mă sfiesc l-am întrebat când o să mi se încredinţeze şi mie vreo misiune. M-a ascultat surâzând, mi-a cerut să am răbdare şi mi-a amintit că nu toate zilele au intrat în sac, ceea ce, reprezenta un adevăr incontestabil, îmi cerea să am răbdare, dar mie tocmai răbdarea îmi lipsea. De aceea, eram trist, nervos şi din nou mă pregăteam să mă prezint maiorului Suharu. Mă îmbărbătam spunându-mi că, de astă dată, va trebui să-i explic cu mai multă convingere şefului situaţia insuportabilă în care mă găseam. Da, da, insuportabilă, nu exagerez. Hotărât să iau cu asalt biroul şefului, mă ridicasem în picioare. În clipa asta însă se ivi şi Tătaru care-mi spuse că maiorul Suharu mă chema la dânsul. Mă năpădi dintr-o dată un val de emoţie, apoi emoţia mi se risipi şi-i făcu loc unui puternic simţământ de curiozitate. Eram tentat chiar să-l întreb pe Tătaru dacă nu cumva ştia despre ce-i vorba, dar am renunţat. Mi-am dat seama că i se întâmplase ceva; fusese criticat sau se împotmolise în cazul acela complicat. M-a fulgerat un gând: „Te pomeneşti că i-au luat cazul şi vor să mi-l încredinţeze mie!” Gândul mă încântă, mă surprinsei frecându-mi chiar palmele, mi le frecam a mulţumire, apoi mi se făcu ruşine. „Nu, izbucni în mine o voce lăuntrică, Tătaru e un anchetator talentat, nu trebuie să i se ia cazul!”
Maiorul Suharu mă întâmpină prieteneşte, aş spune încurajator, ca şi când ar fi înţeles tot ce se petrecea cu mine. Îmi arătă fotoliul din dreptul biroului său şi mă pofti cu amabilitate să iau loc.
- Tovarăşe Conta, ai aşteptat cât ai aşteptat, dar ţi-a venit şi dumitale rândul. Ochii maiorului, cenuşii şi vioi, cu pleoape uşor congestionate, mă fixară ca şi cum ar fi vrut să-mi descopere reacţia. E drept, fără să vreau, avui o tresărire. „Acum o să-mi aducă la cunoştinţă că Tătaru a eşuat, gândi eu, şi că a emis un ordin să mi se predea mie dosarul”. Mă crispai, pregătindu-mă să sar în apărarea fostului meu coleg de facultate. Maiorul luă de pe cristalul biroului un dosar subţire. Dacă avea două trei pagini între coperte. Ochiul meu ager citi de la distanţă: „Dosar nr. 5783”.
- Este vorba, tovarăşe Conta, de un fals în acte publice.
- Un fals în acte publice?! izbucni eu deopotrivă de uimit şi de dezamăgit.
- Da, confirmă maiorul mirat oarecum de izbucnirea mea. Doi cetăţeni în etate, soţ şi soţie şi-au completat dosarul de pensionare cu certificate de vechime în câmpul muncii care s-au dovedit a fi false; certificatele au fost procurate de un oarecare Andrei Mirschi. Persoanele în cauză, Vasile şi Lucia Tulpan, s-au prezentat la D.G.M. din proprie iniţiativă şi au făcut declaraţii complete.
Multumesc !
Mulțumesc!
❤❤❤
Lectura de clasa a1a .Pacat ,nu se poate asculta,fara intonatie,virgule,pauze,fara sentiment.
Incredibil cat de multi oameni nu inteleg ca este un program care citeste :)