Epigonii - de Mihai Eminescu (Voce & Subtitrare)

#BasmePovestiriLegende, #MihaiEminescu, #Epigonii
Versuri:
EPIGONII (fragmente)
Când privesc zilele de-aur a scripturelor române
Mă cufund ca într’o mare de visări dulci și senine
Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,
Sau văd nopți, ce ’ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu isvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări.
Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuțite și pahare,
Beldiman vestind în stihuri pe răsboiul inimic.
Liră de argint, Sihleanu; - Donici, cuib de ’nțelepciune
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S’au dus toți, s’au dus cu toate pe o cale ne ’nturnată. -
S’a dus Pann, finul Pepelei, cel isteț ca un proverb.
.......
Bolliac cânta iobagul și-a lui lanțuri de aramă;
L’ale țării flamuri negre Cârlova oștirea chiamă,
În present vrăjește umbre dintr’al seculelor plan;
Și ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid - stinge - Alecsandrescu sânta candel’ a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
.......
Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrâne
Căci pe mucedele pagini stau domniile române
Scrise de mâna cea veche a ’nvățaților mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute
Zugrăvește din nou iarăși pânzele posomorâte
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
Ș’acel rege al poesiei, vecinic tânăr și ferice,
Ce din frunze îți doinește, ce cu fluerul îți zice,
Ce cu basmul povestește - veselul Alecsandri,
Ce ’nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde pintre lacrimi când o cântă pe Dridri;
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele
O așază ’n tron de aur să domnească lumi rebele
Și iubind’o fără margini scrie: „visul de poet“.
Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte
Visul apelor adânce și a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deșteaptă ’n sânul nostru dorul țării cei străbune
El revoacă ’n dulci icoane a istoriei minune
Vremea lui Ștefan cel Mare, zimbrul sombru și regal.
………
Iară noi? noi, epigonii?… Simțiri reci, harfe sdrobite,
Mici de zile, mari de patimi; inimi bătrâne, urâte,
Măști râzânde puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază,
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Și de-aceea spusa voastră era sântă și frumoasă
Căci de minți era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deși voi sunteți bătrâni.
S’a întors mașina lumei; cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăși trecutul fără inimi, trist și rece;
Noi în noi n’avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi pierduți în gânduri sânte, convorbeați cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur și rece - marea noastră-i de îngheț.
.........
Cu-a ei candelă de aur palida înțelepciune
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune
Lumina a vieții voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru un ânger, inima voastră o liră,
Ce la vântul cald ce-o mișcă cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea ’n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutătoare, ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simțirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim visionari.
O convenție e totul, ce-i azi drept mâne-i minciună,
Ați luptat luptă deșartă, ați vânat țintă nebună,
Ați visat zile de aur pe-astă lume de amar.
„Moartea succede vieții, viața succede la moarte“
Alt sens n’are lumea asta, n’are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană și simbol;
Numesc sânt, frumos și bine ce nimic nu însemnează,
Împărțesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Și pun haine de imagini pe cadavrul trist și gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri n’esistente; carte tristă și ’ncâlcită
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poesia? ânger palid cu priviri curate
Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate
Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea.
Rămâneți dară cu bine sânte firi visionare
Ce făceați valul să cânte, ce puneați steaua să sboare,
Ce creați o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină;
Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină -
Toate-s praf… Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem
noi.
Credit:
Sursa text:
Eminescu, M. (1997). Luceafărul. Chișinău: Editura Litera
Dictionarul Explicativ al Limbii Romane - www.dexonline.ro
Sursa imagine:
Free Licence Images - www.pixabay.com