Povestea lui Ghiță Albu , legenda fotbalului interbelic

Gheorghe Albu (1909-1974) a deținut timp de 35 de ani locul al doilea în topul selecțiilor echipei reprezentative, cu 42 de meciuri (39 consecutive), după Iuliu Bodola (prezent sub tricolor de 48 de ori). Devenit unul din cei mai buni fundaşi din ţară, Albu a atras atenţia granzilor bucureşteni ai vremii. Venus, echipă susţinută de „grei” ai timpului, ca generalul Gabriel Marinescu sau avocatul Alexandru Eladescu, a mutat decisiv şi a reuşit să-l transfere în 1933. Aici a trăit apogeul, cucerind patru titluri naţionale, în 1933-1934, 1936-1937, 1938-1939 şi 1939-1940. Epoca Venus a reprezentat vârful carierei pentru Gheorghe Albu, al cărui vis de a juca cinci ani în echipa națională a devenit și mai frumos: a purtat echipamentul primei reprezentative din 1931 până în 1938. La multe din meciuri, banderola a stat prinsă de brațul lui drept. Apogeul l-a trăit în 1934, la Mondialul italian, când o eroică Românie a fost învinsă de Cehoslovacia cu 2-1, cei de pe malul Vltavei ajungând apoi până în finală, când echipa gazdă i-a învins cu 2-1. Timișoreanul Ștefan Dobay a marcat golul României, pentru care au jucat: Zombory - Vogl, Albu - Deheleanu, Kotormany, Morawetz - Bindea, N. Kovacs, Sepi, Bodola, Dobay. Albu și-a continuat drumul de antrenor, pregătind mai întîi pe FC Craiova (1946-1947), Dermata Cluj (1947-1948), vreme de două meciuri a stat pe banca naționalei (1950), UTA (1952), Textila Sf. Gheorghe (1957-1958), Foresta Fălticeni (1958-1959), AMEFA (1959-1962) și Vagonul Arad (1962-1964). După, a ajuns la Făgăraş, unde s-a şi stabilit, pregătind copiii şi juniorii Chimiei (Nitramonia) până a ieşit la pensie, chiar şi după aceea.