Istoria Bibliei în spațiul românesc. Invitat special: pr. dr. Cătălin Varga
ฝัง
- เผยแพร่เมื่อ 19 มี.ค. 2023
- Luminăm minți, încălzim inimi, șlefuim caractere. Mulțumim pentru like & share!
🔴 Telegram (canal gratuit): t.me/conservatorii
▶️ Abonează-te la Clubul Marile Cărți: / marilecarti
🔴 Cărți, cafea, comunitate: www.marilecarti.ro
▶️ Sprijină apostolatul nostru cultural: / neamtu
*****
#MihaiNeamțu #CătălinVarga #Cornilescu #Biblia #teologie #scriptură
O discuție foarte frumoasă și interesantă între doi oameni extraordinari,un duel al cunoștințelor și al inteligenței.Sunt foarte impresionat.
Vă mulțumesc din suflet!
Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Mulțumim. Să ne trăiți că ne Trăbuiți 🙏🥳🥰
Mulțumiri pt.emisiune.Sunt interesata și felicitări.
O emisiune foarte benefică
Felicitări pentru emisiune!
Mulțumesc mult !
Doamne ajuta! Foarte frumos.
🙏
Stimați domni,dar ce facem cu EXOD 20 VERS.4-5,DEUTERONOM 5 vers.8-9,ISAIA 10:10-11,le rastalmaciti tot cum va cade bine?
Fii mai concret!
Moise a primit tablele Legii pe Muntele Sinai direct de la Dumnezeu în anul 1250 î.Hr. Fiind destinate evreilor, ele au fost scrise în limba ebraică.
Cu timpul însă, evreii s-au împrăștiat și mulți din ei și-au pierdut limba maternă. Nici palestinienii nu mai vorbeau ebraică după întoarcerea din Babilon, ci vorbeau armeana, limba Mântuitorului. Pe vremea împăratului Alexandru cel Mare a început să se vorbească limba greacă.
Textul masoretic vs. septuaginta
Astfel, în secolul al III-lea, regele Egiptului - Ptolomeu al II-lea Filadelful, i-a cerut marelui preot Eleazar din Ieruaslim să-i trimită cei mai iscusiți traducători din limba ebraică în limba greacă pentru textul Pentateuh (cele cinci cărți ale Legii scrise de Moise), cu scopul de a avea în biblioteca sa înțelepciunea vechilor religii ale lumii antice.
Modul în care a fost alcătuită Septuaginta este descris în „Scrisoarea lui Aristeas” (sau a lui „Filocrates”). Aceasta constituie cea mai veche mărturie referitoare la originea acestei traduceri.
Eleazar a ales câte șase bărbați din fiecare cele 12 seminții ale lui Israel, trimițând astfel 72 de traducători înțelepți în Alexandria. Fiecare din ei au fost așezați în camere diferite, fără a li se dezvălui motivul pentru care au fost chemați.
Au fost rugați apoi să scrie pentru rege Legea lui Moise, fiecare dintre ei traducând individual textele ebraice. La sfârșit, traducerile celor 72 de înțelepți arătau identic și s-au numit Septuaginta (LXX), care vine vine din latinescul „interpretatio septuaginta virorum” și înseamnă „interpretarea celor șaptezeci de bărbați”. Acest lucru a dat scrierilor lor o credibilitate foarte mare, fiind considerată al doilea original la Vechiului Testament.
Așa cum spune Talmud, „Dumnezeu a pus în inima fiecăruia aceeași traducere”.
După ce au finalizat Pentateuhul, înțelepții au tradus și celelalte cărți ale Vechiului Testament.
Mari scriitori antici (necreștini) precum Filon din Alexandria sau Iosif Flavius foloseau această traducere și o considerau o revelație divină.
Pe baza Septuagintei s-au creat variantele biblice din numeroase limbi apărute ulterior - slavă, siriacă, coptă, vechea armeană sau georgiană, și așa s-a răspândit creștinismul în primele secole în toată zona Mediteraneană.
Septuaginta este textul canonic al Vechiului Testament pe care l-a folosit și îl folosește Biserica Ortodoxă din toate timpurile.
O foloseau evreii eleniști în timpul Mântuitorului, și au folosit-o mai apoi și Sfinții Evangheliști și Apostolii.
Textul masoretic vs. septuaginta
Mai există o traducere a Vechiului Testament, care apare în Bibliile mai noi, numită „text Masoretic” (TM).
Textul Masoretic este parte a unei tradiții care a început cu Rabbi Akiva. Rabinii au rescris Biblia pentru a distruge credibilitatea Noului Testament.
Între Septuaginta (traducerea greacă) și textul Masoretic (traducerea erbraică) există diferențe importante. În primul rând, din textul Masoretic lipsesc foarte multe cărți ale Vechiului Testament:
1) I Ezdra
2) Rugăciunea lui Manase
3) Tobit
4) Iudita
5) o parte din Estera
6) Înțelepciunea lui Solomon
7) Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah (Ecleziasticul)
8) Baruh
9) Epistola lui Ieremia (Cântarea celor trei tineri)
10) Susana
11) Istoria omorârii balaurului
12) Psalmul 151
13) Cărțile Macabeilor
Septuaginta are un ton hristologic, în timp ce textul Masoretic, care a fost alcătuit de masoreții evrei, se vădește a fi anti-creștin.
Creștinii au sesizat că textele masoretice au diferențe de sens foarte mari, mai ales la profețiile mesianice. Cel mai bun exemplu este un citat din Deuteronom 8,3.
În Septuaginta scrie: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, iar în textul Masoretic scrie: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot ceea ce iese din gura lui Dumnezeu”.
La prima vedere, textele par asemănătoare, însă masoreții au omis cel mai important termen, și anume „cuvântul”, care duce la Logosul întrupat, adică la Iisus Hristos.
Însuși Mântuitorul citează Septuaginta când răspunde împotriva ispitei diavolului în pustia Carantaniei de a preface pietrele în pâini.
Alte diferențe de text și de sens sunt și acestea:
Septuaginta: „De ai fi adus drept și ai fi împărțit drept, n-ai fi păcătuit. Taci, la tine se va întoarce și tu îl vei stăpâni pe acela.”(Facerea 4:7)
Textul Masoretic: „Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești”. (Facerea 4:7)
Septuaginta: „Şi a zis Cain către Domnul: „Mai mare este vina mea decât a mi se ierta mie.” (Facerea 4:13)
Textul Masoretic: „Cain a zis Domnului: „Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi.” (Facerea 4:13)
Septuaginta: „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, cu moarte să se omoare”. (Ieșirea 21:16/17)
Textul Masoretic: „Cine va blestema pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea”. (Ieșirea 21:16/17)
Septuaginta: „Jertfe și prinoase nu ai voit, dar trup mi-ai săvârșit…” (Psalmul 39/40:6)
Textul Masoretic: „Tu nu dorești nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile…” (Psalmul 39/40:6)
Este lesne de înțeles de ce creștinii au devenit suspicioși față de versiunea Masoretică.
Trebuie precizat că Septuaginta a fost scrisă cu aproape o mie de ani înainte de textul Masoretic, în perioada pre-creștină, când nu existau polemici între religii.
Manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite în anul 1947, au scos la iveală mai multe exemplare ale Vechiului Testament din timpul Mântuitorului, al Apostolilor și mai vechi.
Septuaginta
Mai mulți savanți au conchis asupra faptului că traducerile din Septuaginta sunt într-adevăr de încredere, dat fiind că ele au asemănări puternice cu textele evreiești scrise înainte de masoreți.
Acest lucru demonstrează că Septuaginta a fost redactată urmând un text ebraic original, care s-a pierdut în timp, și pe care masoreții e posibil să nu-l fi avut.
Bibliile pe care poporul român le-a avut de la început au fost realizate tot după Septuaginta: Biblia lui Șerban din anul 1688, Biblia de Buzău din anul 1854 și Biblia lui Șaguna din anul 1856.
Până în anul 1936, când a apărut o versiune a Bibliei tradusă de Gala Galaction, Vasile Radu și Nicodim Munteanu, după textul Masoretic. Motivația lui Galaction a fost că și ortodocșii trebuie să aibă textul utilizat de sectele neo-protestante, pentru a le putea combate mai bine.
Astfel, versiunile Vechiului Testament care au apărut după anul 1936 în România au fost realizate după textul Masoretic.
Textul Masoretic este folosit în traducerile moderne mai ales de creștinii protestanți și romano-catolici.
Argumente scripturistice pentru cinstirea sfinţilor şi a icoanelor
CINSTIREA ICOANELOR:
1. Adam a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27)
2. Iisus Hristos, ca om, este chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4, 4; Col. 1, 15).
3. Iisus Hristos este “chipul fiinţei lui Dumnezeu” (Evrei 1, 3).
4. În Iisus Hristos, Dumnezeu S-a aratat în Trup (I Tim. 3, 16) şi cu chip de om (Filip. 2, 7-8).
5. Sfântul Duh S-a arătat la Iordan în chip de porumbel (Matei 3, 16-23).
6. Sfântul Duh la Sfânta Cincizecime S-a arătat în chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 3). Şi toate acestea sunt chipuri fără să fie idolatrie.
7. În Testamentul Vechi icoanele au fost făcute chiar cu porunca lui Dumnezeu (vezi Ies. 25, 18-22; 26, 31 ş.a.).
8. Dumnezeu Însuşi - Care a poruncit categoric prin porunca I a Decalogului a nu ne închina la idoli - a poruncit a se face chipurile de heruvimi, ceea ce înseamnă că aceşti heruvimi lucraţi de mână de om sunt icoane şi nu idoli.
9. Aceste icoane ale Vechiului Testament se chemau “heruvimii slavei” (Evrei 9, 5).
10. Perdelele, covoarele şi alte obiecte din biserica veche au fost făcute cu chipuri de heruvimi, la porunca lui Dumnezeu (Ies. 36, 8 şi 37, 7-9; II Paral. 3, 10-14; III Regi 6, 23-28).
11. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aduceau jertfe (III Regi 3, 15).
12. Înaintea acestor icoane ale heruvimilor se cântau lui Dumnezeu cântări de laudă şi de preamărire (Ps. 137, 1).
13. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aprindeau candele, preoţii le tămâiau cu mare cinste, după porunca lui Dumnezeu şi iudeii le venerau şi se închinau la ele (vezi Ies. 30, 6-8; 27, 20-21, Iosua 7, 6).
14. Cinstirea acestor chipuri de heruvimi - ce erau în templu - niciodată nu a fost dezaprobată de Hristos sau de Sfinţii Apostoli.
15. Atât Mântuitorul cât şi Sfinţii Apostoli au cinstit şi s-au închinat în templu înaintea acestor chipuri făcute de mâini omeneşti (Marcu 11, 7; Fapte 24, 11 ş.a.).
16. În Testamentul Nou închinarea la idoli este oprită cu anatema, iar închinarea la sfintele icoane nicidecum, nefiind totuna icoana cu idolul; idolii se socoteau a fi zei sau dumnezei, pe cand icoana este numai o închipuire, a cărei cinste trece la chipul cel dintâi, adică la cel zugrăvit pe ea: fie a lui Dumnezeu, fie al Maicii Domnului sau al vreunui sfânt.
17. Istoria Sfintei Tradiţii şi practica dintotdeauna a Bisericii şi până azi, sfintele icoane au fost cinstite şi venerate.
18. Icoanelor şi sfinţilor li se aduce venerare iar nu adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu.
19. În faţa icoanelor ceri mijlocire şi ajutor duhovnicesc, nicidecum nu le rosteşti: “Miluieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu.”
Concluzie
In concluzie, tot ce aduc împotriva icoanelor protestantii sunt cuvintele spuse de Dumnezeu împotriva idolilor. Dar ei nu au nici o justificare pentru confuzia între icoanele poruncite de Dumnezeu si idolii interzisi cu tarie de Acesta. Peste tot, în Biblie, unde sunt cazuri concrete de condamnare a idolilor, este limpede ca e vorba de cazurile mentionate la Deuteronom 4, 14- 19. Fie ca e vorba de vitelul de aur, de copaci, de Baal sau alte zeitati, de fiecare data idolii sunt asemanari sau chipuri interzise de Dumnezeu, care sunt cinstite ca si cum ar fi dumnezei. E firesc si de asteptat ca asa ceva sa fie condamnat de Dumnezeu. Dar exista în Biblie vreun loc în care sa se condamne cinstirea icoanelor îngerilor sau sfintilor, fie în Vechiul, fie în Noul Testament? NU! Un asemenea loc nu exista. Exista însa, asa cum am aratat, porunca de a se face icoane cu îngeri. Exista, de asemenea, explicatia oprelistii de a face icoana lui Dumnezeu: n-ati vazut Chipul Lui (Deuteronom 4, 15). De asemenea, exista si vestea cea noua, a Întruparii lui Dumnezeu Fiul, Chip al Tatalui (Ioan 14, 9; Filipeni 2, 6 etc.), care deschide posibilitatea de a se face icoana lui Dumnezeu, dupa Chipul pe care El si l-a ales. De asemenea, stim ca prin Jertfa si Învierea lui Hristos Iisus s-au deschis cerurile, si ca sfintii se afla acum în Rai, ca prieteni ai lui Dumnezeu (Luca 16, 22; 23, 24; Filipeni 1, 23; I Petru 3, 18-20 etc.), astfel încât, asemenea îngerilor, si ei sunt vrednici de a avea icoane.
„Acesta fiind cazul, urmând calea împărăteasca si învatatura de inspiratie divina a Sfintilor Parinti si a Traditiei Bisericii sobornicesti - căci noi stim ca este inspirata de Duhul Sfânt, care se afla în ea - decidem în mod corect si după o lunga examinare, ca asemenea Crucii sfinte si datatoare de viata, la fel sfintele si pretioase icoane pictate în culori si împodobite cu pietre pretioase sau cu alta materie având acelasi scop (epitedeios) sa fie puse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe obiecte si haine sfinte, pe pereti si pe străzi, indiferent daca ele sunt icoane ale Domnului Dumnezeu si Mântuitor Iisus Hristos, ale Preacuratei Fecioare, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sau ale îngerilor sau Sfintilor. Căci ori de câte ori vedem reprezentarea lor prin imagini, ori de câte ori le privim, ne aducem aminte de prototipuri, îi iubim mai mult, suntem îndemnati sa ne închinam sărutând imaginea si sa ne mărturisim veneratia (proskenesin), nu adevărate închinare (latreian) care, după credinta noastră este cuvenita numai naturii divine, dar în acelasi fel veneram imaginea Crucii celei scumpe si datatoare de viata, Sfânta Evanghelie si alte obiecte sfinte pe care le cinstim cu tămâie si lumânări, după obiceiurile înaintasilor nostri. Căci cinstea data imaginii se adresează prototipului, iar persoana care venerează o icoana venerează pe cel reprezentat de ea. Într-adevăr, aceasta este învatatura Sfintilor nostri Parinti, si Traditia Sfintei Biserici sobornicesti care a dus Evanghelia de la un capăt la celalalt al pământului.” Al Saptelea Sinod Ecumenic.
Ce sunt cărţile apocrife? Sunt scrieri pe care unii le-au inclus în anumite versiuni, dar care au fost respinse de alţii, deoarece nu oferă dovada faptului că ar fi fost inspirate de Dumnezeu. Cuvântul grecesc apókryphos se referă la lucrurile„ascunse” (Marcu 4:22; Luca 8:17; Coloseni 2:3), deoarece sensul cuvântului grec: „apokryphos” are sensul de „ascuns”, adică inaccesibil celor ne-iniţiaţi, al doilea sens al termenului „apokryphos” este acela de „fals” sau de „scriere de provenienţă suspectă”. În sfârşit, cel de-al treilea sens al termenului „apokryphos” este acela care se referă la caracterul ne-canonic al acestora.
Termenul le este aplicat cărţilor a căror autoritate sau paternitate este discutabilă sau celor care nu oferă dovada inspiraţiei divine. Asemenea cărţi erau ţinute separat şi nu se citeau în public, de unde şi ideea de „ascunse”. Dovezile interne confirmă diferenţa netă care s-a făcut între scrierile inspirate şi lucrările false şi ne-inspirate.
Scrierile apocrife sunt categoric false şi adeseori fanteziste şi puerile, ele sunt inexacte, conţinând, basme, mituri, şi deci nevrednice de a fi incluse în canonul biblic.
Versiunile catolice şi cele ortodoxe au câteva cărţi în plus în Vechiul Testament, considerate însă ca fiind ne-canonice lipsindu-le pecetea inspiraţiei divine.
La Conciliul de la Cartagina, din 397 e.n., s-a propus ca şapte cărţi apocrife să fie adăugate la Scripturile ebraice, împreună cu unele adăugiri la cărţile canonice Estera şi Daniel.
Însă abia în 1546, la Conciliul de la Trent, Biserica Romano-Catolică a confirmat în mod explicit acceptarea acestor adaosuri în catalogul ei de cărţi biblice. Aceste cărţi adăugate erau Tobit, Iudita, adăugiri la Estera, Înţelepciunea, Ecleziasticul, Baruh, trei adăugiri la Daniel, I şi II Macabei.
Însă Istoricul iudeu Josephus Flavius, din secolul I e.n., face referire în lucrarea sa Împotriva lui Apion (I, 38-41 ) la toate cărţile care au fost recunoscute de evrei drept sacre, lista lui coincide cu canonul celor 39 de cărţi al Scripturilor Ebarice, în lista lui nu apar aceste cărţi ne-canonice ale Bibliei catolice şi ortodoxe.
În felul acesta, Josephus arată că, de fapt, canonul Scripturilor ebraice fusese fixat cu mult timp înainte de secolul I e.n. El chiar a scris: „Nu există deci la noi o sumedenie de cărţi care se contrazic şi se luptă între ele, ci doar douăzeci şi două[echivalentul celor 39 de cărţi actuale], unde se află analele din toate timpurile, bucurându-se pe bună dreptate de încrederea dumnezeiască.”
Tot la fel Biblistul Ieronim, care a încheiat traducerea Vulgata latină a Bibliei prin 405 e.n., a adoptat o poziţie categorică faţă de cărţile apocrife. După ce a făcut lista cărţilor inspirate, folosind aceeaşi numărătoare ca Josephus şi considerând cele 39 de cărţi inspirate ale Scripturilor ebraice, echivalentul celor 22 de cărţi sau suluri, în numărătoarea ebraică, însă unele cărţi erau cumulate într-una singură, în realitate fiind 39.
Există şi cărţi necanonice ce se doresc a fi parte din Noul Testament, dar care conţin basme despre viaţa mântuitorului.
Însă, observaţi următoarele declaraţii ale unor erudiţi cu privire la aceste cărţi necanonice:
„Problema nu este cine le-a exclus din Noul Testament; ele s-au exclus de la sine.” - The Apocryphal New Testament, paginile xi, xii.
Sau un altul declară: „Este suficient să comparăm cărţile Noului Testament în ansamblu cu altă literatură de acelaşi gen ca să înţelegem cât de adâncă este prăpastia care le desparte. Se spune adesea că evangheliile necanonice sunt, de fapt, cea mai bună dovadă a canonicităţii celorlalte.” - G. Milligan, The New Testament Documents, pagina 228.
Astfel avem convingerea că cuprinsul Biblie cu cele 66 de cărţi, conţin cărţi insuflate de Dumnezeu prin Spiritul Său (2 Timotei 3:16,2 Timotei 1:17; 2 Petru 1:21).
Astfel, fiecare credincios este responsabil în faţa lui Dumnezeu de modul cum utilizează Scripturile, atât pentru propriul folos spiritual precum şi pentru folosul altora (1 Timotei 4:15,1 Timotei 1:16).
Dumnezeu ne-a transmis Cuvântul Său scris şi fiecare suntem datori să-l citim, să-l analizăm, să medităm asupra Lui, să-l întipărim în minte şi inimă, să cerem lumină de la Dumnezeu, să înţelegem mesajul Lui precum şi să-l trăim apoi în viaţa noastră (Deuteronom 6:6-9; Psalmi 119:1,Psalmi 119:9-11,Psalmi 1:15,Psalmi 1:18,Psalmi 1:24,Psalmi 1:33,Psalmi 1:34,Psalmi 1:72,Psalmi 1:97,Psalmi 1:176; Evrei 8:10; 10:16; 1 Ioan 2:3-6).
De acord cu dvs
Biblia sectară şi Biblia Ortodoxă. Diferenţele dintre minciunile sectanţilor şi dreapta credinţă
Biblia Ortodoxa are urmatoarele carti: Vechiul Testament are 39 de carti + 14 carti, adica 53 de carti; a lor nu are decat 39 de carti, restul le-au scos afara. Noul Testament are 27 de carti; acesta si la voi are tot atitea carti, dar este plin de greseli. Deci, Biblia ortodoxa, are un total de 80 de carti. Voi ii ziceți la a noastra ,,Biblia bogata” dar oare este una si saraca, oare Dumnezeu nu are numai o Biblie? Biblia este cuvantul lui Dumnezeu vorbit catre oameni, este glasul lui Dumnezeu catre om. Când ne rugăm, noi ridicam glasul catre El, iar cand citim Biblia El ne vorbeste noua, Sectarii au scos din Scriptura multe carti.
Iata greselile Bibliei sectare (biblia mucarilor):
Pe ea nu scrie decat, Biblia - fara a mai scrie unde este editata si de cine, scrie acolo ,,Societatea biblica”, dar care-i aceea? In Biblia ilustrata veti gasi rachete, sportivi, tineri sarutindu-se, cladiri din SUA, presedinti ai S.U.A. Orice gasesti in ele numai pe Iisus Hristos nu. Intr-un loc este o cruce fara Hristos pe ea, l-au rupt pe Iisus de pe ea: lepădare de Iisus Hristos!
Ați scos din Vechiul Testament 14 carti: de la proorocul Maleahi pana la Evanghelia lui Matei, urmatoarele carti: Tobit, Cartea Iuditei, Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cintarea celor trei tineri, Cartea a treia a lui Ezdra, Cartea intelepciunii lui Solomon, Cartea intelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah; Istoria Suzanei, Istoria omorârii balaurului Bel, Cartea I Macabei, Cartea II Macabei, Cartea III Macabei, Rugaciunea lui Manase, au scos afara de la pagina 917 la pagina 1097, adica un total de 180 de pagini. Ce scrie la Apocalipsa: ,,De va scoate cineva din cuvintele cartii acestei prooroci, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vietii si din cetatea sfânta si de la cele scrise in cartea aceasta” Apoc. 22, 19). Si voi ați scos ce ați vrut voi. Numai doua Biblii in lume sunt bune si egale: Biblia ortodoxa, pe care sectarii o zic Biblia bogata si Biblia catolica. Numai Biblia si Noul Testament aprobate de Sinod sint bune. Toate drăciile le-au facut, dracii de sectari, dracii ăştia fără de coarne.
Nu aveți Psalmul 50: in orice Biblie de cind ar fi ea, Psalmul 50 este: ,,Milueste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta . . . “, psalmul de pocainta al lui David, la ei este Psalmul 51, care zice: ,,Ai mila de mine, Dumnezeule, in bunatatea Ta!“, cu totul altul este sensul la noi si altul la ei.
In Psalmul 96, 7, la ortodocsi spune: ,,Sa se rusineze toti cei ce se inchina chipurilor cioplite si se lauda cu idolii lor” la sectari in Psalmul 97, 7 căci nici numerotarea psalmilor nu este identică - scrie: ,,Sint rusinati toti cei ce slujesc icoanelor si care se falesc cu idolii”, vouă nu vă plac icoanele, ca le-ți facut idoli. Dar idolii sunt: animale, pasari, oameni, zei, astri, soarele, pietrele; la acestea sa nu te inchini. Icoana il arata pe Dumnezeu, si Moise a facut Heruvimi in cort, tot icoane.
Numerotarea Psalmilor este gresita, au taiat un psalm in doua, la noi este psalmul 96, iar la ei 97. Textul este foarte încâlcit.
În Noul Testament, la Matei 1, 20 scrie la noi: ,,Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logdnica ta”, iar la vii, la sectari scrie: ,,Pe Maria, nevasta-ta!” dar oare Maica Domnului i-a fost nevastă lui Iosif? Ce dracie! Cum s-a implinit atunci proorocia lui Isaia 7, 14: ,,Iata fecioara va avea in pintece si va naste fiu . . . “? Ce ratacire grozava, nu se naste Hristos dintr-o nevasta, ci dintr-o fecioara!
In Evanghelia de la Luca 1; 28, la noi scrie: ,,Bucura-te cea plina de har” iar la sectari:,,Plecaciune tie .. . .” Au inlocuit ,,Bucura-te” ca sa nu fie ca la noi la Acatist. In limba greaca scrie: ,,Herete” = bucura-te alta greşeală a lor.
La Luca 1, 43, la noi scrie: ,,Si de unde mie cinstea aceasta, ca sa vina la mine Maica Domnului meu?” iar sectarii au pus: ,,mama Domnului” in loc de Maica Domnului, voi n-o cinstiți, ci o batjocoriți!
La Luca 1, 48, la ortodocsi scrie: ,,Ca iata, de acum ma vor ferici toate neamurile” la sectari scrie asa: ,,Ca iata de acum incolo, toate neamurile imi vor zice fericita”. Este o injosire adusa Maicii Domnului. Daca ei n-o cinstesc, atunci au ajuns s-o batjocoreasca, ca-i o femeie de rând, că a mai avut copii. Ce drăcii in capul vostru!
Greşeli mai sunt la Tit 3, 10 si in multe locuri, asa-i Biblia lor, daca si-au stricat credinta si-au stricat si Scriptura.
La I Tim 3, 1: ,,De doreste cineva sa fie Episcop. . .” la ortodocsi, iar la sectari: ,, . . . sa fie episcop” cu explicatia, episcop = priveghetor, supraveghetor. Mare greşeală. Episcopii numai in Biserică îi gasim. Numai Biblia si Noul Testament tiparit de Biserică sunt bune, ca de sunt asa cum au fost si in urma cu 2000 de ani, ale voastre va duc in Iad. Noi avem carti foarte vechi, scriptura nu-i de ieri sau alaltaieri. ,,TOATA Scriptura este de Dumnezeu insuflată” (II Tim 3, 16) deci toata nu numai o parte.
In Biblia ortodoxa gasim cuvantul preot sfintit de apostoli. La sectari cuvantul preot = batrin, deci un om oarecare de rind, mare greseala. Preotul este preot pus de sfintii Apostoli. Vezi Iacov 5, 14.
@@ionut-lucianciuca6066 Si tu sti ca Isus scris cu un singur i inseamna magar?
Moise a primit tablele Legii pe Muntele Sinai direct de la Dumnezeu în anul 1250 î.Hr. Fiind destinate evreilor, ele au fost scrise în limba ebraică.
Cu timpul însă, evreii s-au împrăștiat și mulți din ei și-au pierdut limba maternă. Nici palestinienii nu mai vorbeau ebraică după întoarcerea din Babilon, ci vorbeau armeana, limba Mântuitorului. Pe vremea împăratului Alexandru cel Mare a început să se vorbească limba greacă.
Textul masoretic vs. septuaginta
Astfel, în secolul al III-lea, regele Egiptului - Ptolomeu al II-lea Filadelful, i-a cerut marelui preot Eleazar din Ieruaslim să-i trimită cei mai iscusiți traducători din limba ebraică în limba greacă pentru textul Pentateuh (cele cinci cărți ale Legii scrise de Moise), cu scopul de a avea în biblioteca sa înțelepciunea vechilor religii ale lumii antice.
Modul în care a fost alcătuită Septuaginta este descris în „Scrisoarea lui Aristeas” (sau a lui „Filocrates”). Aceasta constituie cea mai veche mărturie referitoare la originea acestei traduceri.
Eleazar a ales câte șase bărbați din fiecare cele 12 seminții ale lui Israel, trimițând astfel 72 de traducători înțelepți în Alexandria. Fiecare din ei au fost așezați în camere diferite, fără a li se dezvălui motivul pentru care au fost chemați.
Au fost rugați apoi să scrie pentru rege Legea lui Moise, fiecare dintre ei traducând individual textele ebraice. La sfârșit, traducerile celor 72 de înțelepți arătau identic și s-au numit Septuaginta (LXX), care vine vine din latinescul „interpretatio septuaginta virorum” și înseamnă „interpretarea celor șaptezeci de bărbați”. Acest lucru a dat scrierilor lor o credibilitate foarte mare, fiind considerată al doilea original la Vechiului Testament.
Așa cum spune Talmud, „Dumnezeu a pus în inima fiecăruia aceeași traducere”.
După ce au finalizat Pentateuhul, înțelepții au tradus și celelalte cărți ale Vechiului Testament.
Mari scriitori antici (necreștini) precum Filon din Alexandria sau Iosif Flavius foloseau această traducere și o considerau o revelație divină.
Pe baza Septuagintei s-au creat variantele biblice din numeroase limbi apărute ulterior - slavă, siriacă, coptă, vechea armeană sau georgiană, și așa s-a răspândit creștinismul în primele secole în toată zona Mediteraneană.
Septuaginta este textul canonic al Vechiului Testament pe care l-a folosit și îl folosește Biserica Ortodoxă din toate timpurile.
O foloseau evreii eleniști în timpul Mântuitorului, și au folosit-o mai apoi și Sfinții Evangheliști și Apostolii.
Textul masoretic vs. septuaginta
Mai există o traducere a Vechiului Testament, care apare în Bibliile mai noi, numită „text Masoretic” (TM).
Textul Masoretic este parte a unei tradiții care a început cu Rabbi Akiva. Rabinii au rescris Biblia pentru a distruge credibilitatea Noului Testament.
Între Septuaginta (traducerea greacă) și textul Masoretic (traducerea erbraică) există diferențe importante. În primul rând, din textul Masoretic lipsesc foarte multe cărți ale Vechiului Testament:
1) I Ezdra
2) Rugăciunea lui Manase
3) Tobit
4) Iudita
5) o parte din Estera
6) Înțelepciunea lui Solomon
7) Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah (Ecleziasticul)
8) Baruh
9) Epistola lui Ieremia (Cântarea celor trei tineri)
10) Susana
11) Istoria omorârii balaurului
12) Psalmul 151
13) Cărțile Macabeilor
Septuaginta are un ton hristologic, în timp ce textul Masoretic, care a fost alcătuit de masoreții evrei, se vădește a fi anti-creștin.
Creștinii au sesizat că textele masoretice au diferențe de sens foarte mari, mai ales la profețiile mesianice. Cel mai bun exemplu este un citat din Deuteronom 8,3.
În Septuaginta scrie: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, iar în textul Masoretic scrie: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot ceea ce iese din gura lui Dumnezeu”.
La prima vedere, textele par asemănătoare, însă masoreții au omis cel mai important termen, și anume „cuvântul”, care duce la Logosul întrupat, adică la Iisus Hristos.
Însuși Mântuitorul citează Septuaginta când răspunde împotriva ispitei diavolului în pustia Carantaniei de a preface pietrele în pâini.
Alte diferențe de text și de sens sunt și acestea:
Septuaginta: „De ai fi adus drept și ai fi împărțit drept, n-ai fi păcătuit. Taci, la tine se va întoarce și tu îl vei stăpâni pe acela.”(Facerea 4:7)
Textul Masoretic: „Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești”. (Facerea 4:7)
Septuaginta: „Şi a zis Cain către Domnul: „Mai mare este vina mea decât a mi se ierta mie.” (Facerea 4:13)
Textul Masoretic: „Cain a zis Domnului: „Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi.” (Facerea 4:13)
Septuaginta: „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, cu moarte să se omoare”. (Ieșirea 21:16/17)
Textul Masoretic: „Cine va blestema pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea”. (Ieșirea 21:16/17)
Septuaginta: „Jertfe și prinoase nu ai voit, dar trup mi-ai săvârșit…” (Psalmul 39/40:6)
Textul Masoretic: „Tu nu dorești nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile…” (Psalmul 39/40:6)
Este lesne de înțeles de ce creștinii au devenit suspicioși față de versiunea Masoretică.
Trebuie precizat că Septuaginta a fost scrisă cu aproape o mie de ani înainte de textul Masoretic, în perioada pre-creștină, când nu existau polemici între religii.
Manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite în anul 1947, au scos la iveală mai multe exemplare ale Vechiului Testament din timpul Mântuitorului, al Apostolilor și mai vechi.
Septuaginta
Mai mulți savanți au conchis asupra faptului că traducerile din Septuaginta sunt într-adevăr de încredere, dat fiind că ele au asemănări puternice cu textele evreiești scrise înainte de masoreți.
Acest lucru demonstrează că Septuaginta a fost redactată urmând un text ebraic original, care s-a pierdut în timp, și pe care masoreții e posibil să nu-l fi avut.
Bibliile pe care poporul român le-a avut de la început au fost realizate tot după Septuaginta: Biblia lui Șerban din anul 1688, Biblia de Buzău din anul 1854 și Biblia lui Șaguna din anul 1856.
Până în anul 1936, când a apărut o versiune a Bibliei tradusă de Gala Galaction, Vasile Radu și Nicodim Munteanu, după textul Masoretic. Motivația lui Galaction a fost că și ortodocșii trebuie să aibă textul utilizat de sectele neo-protestante, pentru a le putea combate mai bine.
Astfel, versiunile Vechiului Testament care au apărut după anul 1936 în România au fost realizate după textul Masoretic.
Textul Masoretic este folosit în traducerile moderne mai ales de creștinii protestanți și romano-catolici.
Domnu' Neamț' veniți cu Biblia și elucidați misterul, Ps 97 cu 7, in ebraică, greacă, latină, engleză și germană e tradus icoană, numa' în Biblia ortodoxă e pus un sinonim, nu e nici o problemă dacă e sinonim, problema e că induceți lumea în eruare cu aprinderile astea instantanee. Elucidați misterul dacă tot v-ați apucat😮
Tu nu intelegi nimic din ce vb cei 2 ?
(doar se vb in lb romana)
@@generaldhautpoul8388 au dat exemplu de un pasaj din biblie, varianta tradusă de preotul ortodox Dumitru Cornilescu, eu am căutat să văd și în orice variantă din cele menționate mai sus cauți este scris cuvântul "icoană" sau sinonim al acestui cuvânt. Normal că înțeleg ce vorbesc, mai ales că mă pasionează tema.😎🍷
Traducerea Cornilescu contine numeroase greseli, iar însusi stilul traducerii conduce la pierderea adâncimii de întelesuri din traducerea ortodoxă. Iată câteva dintre cele mai importante aspecte în care traducerea Cornilescu s-a îndepărtat de adevăr:
Mântuirea. O problemă majoră este felul în care redă Cornilescu versetele legate de mântuirea celor credincioşi (Mat. 24:13, Ioan 10:9, F.A. 2:40…). În timp ce în traducerea ortodoxă “mântuirea” are un sens ce implică o priveghere, o luptă pe parcursul întregii vieţi, în traducerea lui Cornilescu citim despre creştini că “sunt mântuiţi” sau “sunt deja pe calea mântuirii”, în spiritul învăţăturii neoprotestante că mântuirea este încheiată, că are o dată calendaristică precisă în viaţa credinciosului şi că este sigură. Pe baza unei rugăciuni de acceptare a jertfei Mântuitorului, omul ar avea Raiul asigurat.
“Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim [toís dé sozoménois], este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:18)devine la Cornilescu:
“dar pentru noi, cari suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.”
La fel şi citatul: “Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc [en toís sozoménois] şi între cei ce pier” (2 Corinteni 2:15),devine le el:
“cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei care sunt pe calea pierzării.”
Înţelesul cel adevărat al mântuirii îl dă chiar Hristos când spune: “Şi I-a zis cineva: Doamne, puţini sunt, oare, cei ce se mântuiesc [olígoi hoi sozómenoi]? Iar El le-a zis: Nevoiţi-vă [agonízesthe] să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea.” (Luca 13:23-24)
În zadar Cornilescu modifică pasajul: “Doamne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” căci răspunsul: “Nevoiţi-vă să intraţi…” elimină orice idee de mântuire exterioară, raţională, automată, extrem de sigură, fără vreo conlucrare - prin nevoinţa, lupta şi osteneala faptelor - din partea celui ce caută poarta cea strâmtă.
De aceea Scriptura ne vorbeşte despre o mântuire [hoi sozómenoi] care trece prin nevoinţă [agonízesthe], de o mântuire care cere o continuă înfrânare a trupului, de o mântuire care se poate strica şi pierde dacă faptele “trupului” nu mai oglindesc credinţa “sufletului”: “Iar tot cel ce se nevoieşte, de toate se înfrânează [pás dé ho agonizómenos pánta engrateúetai]. Şi aceia adică ca să ia cunună stricăcioasă, iar noi nestricăcioasă. Eu drept aceea aşa alerg, nu ca cum nu aş şti; aşa dau război, nu ca cum aş fi bătând văzduhul. Ci îmi chinuiesc trupul meu [hypopiázo mou tó sóma] şi îl supun robiei; ca nu cumva altora propovăduind, însumi să mă fac netrebnic.” (1 Corinteni 9:25-27)
În originalul grecesc, creştinii se mântuiesc [en toís sozoménois] în cadrul unui proces duhovnicesc prin care sufletele lor sunt încă supuse ispitirii, au nădejdea, nu siguranţa mântuirii, conform Apostolului: “Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă [katá skopón dióko], la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus.” (Filipeni 3:13,14)
Traducerea eronată folosită de Cornilescu conduce în mod inevitabil la o contradicţie faţă de cuvintele lui Pavel, prin care arată că nu este mântuit şi că încă aleargă după cunună.
Aceeaşi înţelegere ortodoxă despre mântuire se regăseşte şi la Apostolul Petru: “Şi de vreme ce dreptul abia se mântuieşte [δίκαιος μόλις σῴζεται], cel necredincios şi păcătos unde se va arăta?” (1 Petru 4:18) în opoziţie cu interpretarea protestantă care încearcă din nou diluarea textului: “Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?”
Modificări în Vechiul Testament.
“Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Acesta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul.” (Facere 3:15) “Acesta” [autós], adică Iisus Hristos, schimbă radical întregul înţeles, aducând mesajului un caracter profetic clar, fiind legat de vestirea de peste veacuri de la 1 Ioan 3:8. Cornilescu însă traduce: “aceasta [ea] îţi va zdrobi capul…”, pierzând cu totul latura mesianică a textului.
Aceeaşi cenzură se constată şi asupra pasajului: “nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot Cuvântul [epí pantí rhémati] care iese din gura Domnului” (Deuteronom 8:3), care în varianta Cornilescu devine: “ci cu tot ceea ce iese din gura lui Dumnezeu”, lipsa termenului cuvântul [rhéma] tăind orice legătură semantică şi profetică cu lógos - Logosul Întrupat - Iisus Hristos.
Şi pentru a fi totul limpede, textul de mai sus se regăseşte şi la Matei 4.4, unde dialogul dintre Hristos şi diavolul este redat întocmai după Biblia ortodoxă Septuaginta şi nu după traducerea lui Cornilescu.
Sau în alt loc în Septuaginta: “Jertfă şi prinos n-ai voit, dar trup mi-ai întocmit [thysían kaí prosphorán ouk ethélesas, sóma dé katertíso moi].” (Psalmi 39:9) Traducerea lui Cornilescu prezintă denaturări majore: “Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile.” (Psalmi 40:6) Cenzurarea profeţiei nu este doar evidentă, ci şi lipsită de orice logică.
O altă schimbare a textului care nu îi face cinste lui Cornilescu este traducerea selectivă a cuvântului care apare în Noul Testament cu referire la traditii. În 2 Tesaloniceni 2: 15, citim în traducerea lui Cornilescu: “Asadar, fratilor, rămâneti tari si tineti învăţăturile pe care le-ati primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.”
Cuvântul tradus aici “învătăturile” este cuvântul grecesc paradosis, acelasi cuvânt care apare si în textul din Matei 15:2, 3, unde Iisus îi ceartă pe iudei pentru că respectă mai mult niste porunci omenesti în dauna poruncilor lui Dumnezeu. Cornilescu, având anumite prejudecăti împotriva traditiei ortodoxe, a preferat sa folosească un alt cuvânt. Ce spune de fapt textul din Tesaloniceni? Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credinciosi sa tina traditia pe care au preluat-o de la el. Aceasta traditie era atât scrisa, cât si orală.
Preoţia.
La Evrei 7:24, în Biblia ortodoxă (traducerea IPS Bartolomeu Anania) se poate citi: “dar Iisus are o preotie netrecătoare prin aceea că El rămâne în veac”, pe când în traducerea Cornilescu scrie “Dar El, fiindcă rămâne în veac, are o preotie, care nu poate trece de la unul la altul”. Citatul este folosit de protestanti pentru a justifica necredinta lor fată de succesiunea apostolică.
Chipurile cioplite.
Textul ortodox “rusinati cei care se închină chipurilor cioplite” devine în traducerea Cornilescu “rusinati cei care se închina icoanei”.
În Apocalipsa, “chipul fiarei” devine pentru Cornilescu “icoana fiarei”. Icoana e totusi un termen care apare mult mai târziu. In textul original (grecesc, masoretic, manuscrisele de la Marea Moarta) nu apare. La Cornilescu însă apare.
Ultimul Adam.
În Biblia ortodoxă, Iisus Hristos este mentionat si ca “ultimul Adam” (ESCHATOS ADAM - în greacă, conform 1 Corinteni 15:45). Cornilescu traduce eronat si foloseste “al doilea Adam” pentru Iisus, si nu Ultimul, cum indică termenul eschatos.
Naşterea din nou.
În Evanghelia după Ioan, cap. 3, verset 3, este redată discutia Domnului Iisus cu Nicodim. Mântuitorul îi spune: “Dacă nu se naste cineva de sus, nu poate să vadă împărătia lui Dumnezeu”.
Cornilescu, traducând în fapt după versiunile protestante engleză si franceză ale Bibliei (neoprotestantii îl laudă totusi ca pe un erudit al limbilor vechi), scrie “dacă nu se naste cineva din nou…”, pentru a face potrivirea cu doctrina neoprotestantă a nasterii din nou a crestinului, în urma unei rugăciuni spontane, care marchează totodată si încheierea mântuirii.
Textul original grecesc - gennisi anothen - înseamnă “să se nască de sus”. De altfel, la versetul 4, unde Nicodim întreabă cum poate să se nască un om bătrân, Cornilescu adaugă de la sine “…din nou”.
Mia de ani.
În cartea Apocalipsei, capitolul 20, Cornilescu traduce din Biblia engleză, nu din originalul grecesc. În timp ce în original se vorbeşte despre “mii de ani”, Cornilescu traduce “o mie de ani”, aliniindu-se astfel ereziei neoprotestante a “împărăţiei de o mie de ani”.
Dacă el ar fi fost, aşa cum încearcă să-l prezinte neoprotestanţii, un erudit în limbile ebraică şi greacă, în mod evident ar fi văzut şi înţeles originalul grecesc! (Interesant faptul că, la linkul indicat mai sus, deşi textul grecesc vorbeşte despre “mii” (“o mie” la plural), traducerea englezească foloseşte tot “o mie”.)
De asemenea, Cornilescu nu este constant în privinţa unor cifre din Vechiul Testament. La 2 Împăraţi 8:26, Ahazia are 22 de ani, iar la 2 Cronici 22:2, are 42 de ani. Există şi alte exemple.
Din cauza erorilor grosolane, noua traducere nu a întârziat să producă reactii. Asa cum am mentionat mai sus, simplificarea si modernizarea exprimării s-au făcut în dauna întelesurilor duhovnicesti.
În vara anului 1923, Dumitru Cornilescu şi Tudor Popescu îsi petrecut concediul împreună, la Blankenburg, în Germania, unde Cornilescu mai fusese cu alt prilej. Cunoscuse acolo un pastor protestant, Moderson, care organiza în fiecare vară cursuri “biblice”. De altfel, acest Moderson făcea si el parte dintr-o dizidentă din propria biserică si tinea aceste cursuri “biblice” anume pentru a-si propovădui ideile personale. Între Moderson şi Tudor Popescu se leagă o oarecare prietenie, părintele Popescu alunecând astfel si mai mult pe panta rătăcirii sectare.
Pentru atenuarea disputelor iscate de traducerea sa, Patriarhul Miron Cristea îi recomandă lui Cornilescu să plece pentru o vreme din tară. Cornilescu îi urmează sfatul si pleacă în Elvetia, unde va rămâne până la sfârsitul vietii (survenit în anul 1975), sustinut fiind de printesa Calimachi si rupt complet de dreapta învătătură crestină.
Astăzi, protestantii si neoprotestantii din România îl prezintă pe Dumitru Cornilescu ca pe o mare personalitate - “un mare teolog ortodox care s-a întors la Dumnezeu prin citirea Bibliei într-o limbă accesibilă”. Relatările lor contin, pe lângă informatii eronate (Cornilescu a fost ba preot, ba călugăr ortodox), si afirmatii tendentioase în genul “Cornilescu s-a pocăit si a fost dat afară din Biserica Ortodoxă”. Cititorul este făcut să înteleagă că în Biserica Ortodoxă nu sunt permise pocăinta si întoarcerea la Dumnezeu!
În ceea ce priveste calitatea de “teolog” a lui Dumitru Cornilescu, trebuie spus că nu orice posesor al unei licente în Teologie este si theologos. Numai cel ce cunoaste pe Dumnezeu este în măsură să vorbească drept despre El. Altfel, chiar si Florin Buhuceanu, liderul homosexualilor din România, trece tot drept “teolog”, având si el o diplomă în Teologie Ortodoxă.
După părerea părintelui Cleopa, prezentată în cartea “Pelerinul român” de pr. Gh. Băbut, Dumitru Cornilescu a fost o persoană ce a căutat să profite financiar de ajutorul sectantilor, traducerea sa nefiind decât o făcătură bună doar a sminti ortodocsii.
În loc de încheiere:
Am citit traducerea lui Cornilescu de mai multe ori, înainte de a citi traducerea ortodoxă. Limbajul simplu m-a ajutat să înteleg învătăturile de bază ale Sfintelor Scripturi. Când am început însă să citesc traducerea ortodoxă, am rămas uimit de frumusetea si de bogătia duhovnicească a textului. În mod deosebit, Epistola către Evrei, în varianta ortodoxă, oferă - prin exemplele de răbdare si stăruintă ale patriarhilor Vechiului Testament - întelesuri mult mai profunde în ceea ce priveste mântuirea ca proces de durată în viata credinciosului.
Biblia sectară şi Biblia Ortodoxă. Diferenţele dintre minciunile sectanţilor şi dreapta credinţă
Biblia Ortodoxa are urmatoarele carti: Vechiul Testament are 39 de carti + 14 carti, adica 53 de carti; a lor nu are decat 39 de carti, restul le-au scos afara. Noul Testament are 27 de carti; acesta si la voi are tot atitea carti, dar este plin de greseli. Deci, Biblia ortodoxa, are un total de 80 de carti. Voi ii ziceți la a noastra ,,Biblia bogata” dar oare este una si saraca, oare Dumnezeu nu are numai o Biblie? Biblia este cuvantul lui Dumnezeu vorbit catre oameni, este glasul lui Dumnezeu catre om. Când ne rugăm, noi ridicam glasul catre El, iar cand citim Biblia El ne vorbeste noua, Sectarii au scos din Scriptura multe carti.
Iata greselile Bibliei sectare (biblia mucarilor):
Pe ea nu scrie decat, Biblia - fara a mai scrie unde este editata si de cine, scrie acolo ,,Societatea biblica”, dar care-i aceea? In Biblia ilustrata veti gasi rachete, sportivi, tineri sarutindu-se, cladiri din SUA, presedinti ai S.U.A. Orice gasesti in ele numai pe Iisus Hristos nu. Intr-un loc este o cruce fara Hristos pe ea, l-au rupt pe Iisus de pe ea: lepădare de Iisus Hristos!
Ați scos din Vechiul Testament 14 carti: de la proorocul Maleahi pana la Evanghelia lui Matei, urmatoarele carti: Tobit, Cartea Iuditei, Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cintarea celor trei tineri, Cartea a treia a lui Ezdra, Cartea intelepciunii lui Solomon, Cartea intelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah; Istoria Suzanei, Istoria omorârii balaurului Bel, Cartea I Macabei, Cartea II Macabei, Cartea III Macabei, Rugaciunea lui Manase, au scos afara de la pagina 917 la pagina 1097, adica un total de 180 de pagini. Ce scrie la Apocalipsa: ,,De va scoate cineva din cuvintele cartii acestei prooroci, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vietii si din cetatea sfânta si de la cele scrise in cartea aceasta” Apoc. 22, 19). Si voi ați scos ce ați vrut voi. Numai doua Biblii in lume sunt bune si egale: Biblia ortodoxa, pe care sectarii o zic Biblia bogata si Biblia catolica. Numai Biblia si Noul Testament aprobate de Sinod sint bune. Toate drăciile le-au facut, dracii de sectari, dracii ăştia fără de coarne.
Nu aveți Psalmul 50: in orice Biblie de cind ar fi ea, Psalmul 50 este: ,,Milueste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta . . . “, psalmul de pocainta al lui David, la ei este Psalmul 51, care zice: ,,Ai mila de mine, Dumnezeule, in bunatatea Ta!“, cu totul altul este sensul la noi si altul la ei.
In Psalmul 96, 7, la ortodocsi spune: ,,Sa se rusineze toti cei ce se inchina chipurilor cioplite si se lauda cu idolii lor” la sectari in Psalmul 97, 7 căci nici numerotarea psalmilor nu este identică - scrie: ,,Sint rusinati toti cei ce slujesc icoanelor si care se falesc cu idolii”, vouă nu vă plac icoanele, ca le-ți facut idoli. Dar idolii sunt: animale, pasari, oameni, zei, astri, soarele, pietrele; la acestea sa nu te inchini. Icoana il arata pe Dumnezeu, si Moise a facut Heruvimi in cort, tot icoane.
Numerotarea Psalmilor este gresita, au taiat un psalm in doua, la noi este psalmul 96, iar la ei 97. Textul este foarte încâlcit.
În Noul Testament, la Matei 1, 20 scrie la noi: ,,Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logdnica ta”, iar la vii, la sectari scrie: ,,Pe Maria, nevasta-ta!” dar oare Maica Domnului i-a fost nevastă lui Iosif? Ce dracie! Cum s-a implinit atunci proorocia lui Isaia 7, 14: ,,Iata fecioara va avea in pintece si va naste fiu . . . “? Ce ratacire grozava, nu se naste Hristos dintr-o nevasta, ci dintr-o fecioara!
In Evanghelia de la Luca 1; 28, la noi scrie: ,,Bucura-te cea plina de har” iar la sectari:,,Plecaciune tie .. . .” Au inlocuit ,,Bucura-te” ca sa nu fie ca la noi la Acatist. In limba greaca scrie: ,,Herete” = bucura-te alta greşeală a lor.
La Luca 1, 43, la noi scrie: ,,Si de unde mie cinstea aceasta, ca sa vina la mine Maica Domnului meu?” iar sectarii au pus: ,,mama Domnului” in loc de Maica Domnului, voi n-o cinstiți, ci o batjocoriți!
La Luca 1, 48, la ortodocsi scrie: ,,Ca iata, de acum ma vor ferici toate neamurile” la sectari scrie asa: ,,Ca iata de acum incolo, toate neamurile imi vor zice fericita”. Este o injosire adusa Maicii Domnului. Daca ei n-o cinstesc, atunci au ajuns s-o batjocoreasca, ca-i o femeie de rând, că a mai avut copii. Ce drăcii in capul vostru!
Greşeli mai sunt la Tit 3, 10 si in multe locuri, asa-i Biblia lor, daca si-au stricat credinta si-au stricat si Scriptura.
La I Tim 3, 1: ,,De doreste cineva sa fie Episcop. . .” la ortodocsi, iar la sectari: ,, . . . sa fie episcop” cu explicatia, episcop = priveghetor, supraveghetor. Mare greşeală. Episcopii numai in Biserică îi gasim. Numai Biblia si Noul Testament tiparit de Biserică sunt bune, ca de sunt asa cum au fost si in urma cu 2000 de ani, ale voastre va duc in Iad. Noi avem carti foarte vechi, scriptura nu-i de ieri sau alaltaieri. ,,TOATA Scriptura este de Dumnezeu insuflată” (II Tim 3, 16) deci toata nu numai o parte.
In Biblia ortodoxa gasim cuvantul preot sfintit de apostoli. La sectari cuvantul preot = batrin, deci un om oarecare de rind, mare greseala. Preotul este preot pus de sfintii Apostoli. Vezi Iacov 5, 14.
Părinte...😮😮😮
Cum puteți afirma ca icoanele au ținut loc de Scriptura..??
Asta a fost o practica de tinere în întunecimea, prin NE EXPUNERE LA CUVÂNTUL VIETII... Categoric a fost un mare rău..
Argumente scripturistice pentru cinstirea sfinţilor şi a icoanelor
CINSTIREA ICOANELOR:
1. Adam a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27)
2. Iisus Hristos, ca om, este chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4, 4; Col. 1, 15).
3. Iisus Hristos este “chipul fiinţei lui Dumnezeu” (Evrei 1, 3).
4. În Iisus Hristos, Dumnezeu S-a aratat în Trup (I Tim. 3, 16) şi cu chip de om (Filip. 2, 7-8).
5. Sfântul Duh S-a arătat la Iordan în chip de porumbel (Matei 3, 16-23).
6. Sfântul Duh la Sfânta Cincizecime S-a arătat în chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 3). Şi toate acestea sunt chipuri fără să fie idolatrie.
7. În Testamentul Vechi icoanele au fost făcute chiar cu porunca lui Dumnezeu (vezi Ies. 25, 18-22; 26, 31 ş.a.).
8. Dumnezeu Însuşi - Care a poruncit categoric prin porunca I a Decalogului a nu ne închina la idoli - a poruncit a se face chipurile de heruvimi, ceea ce înseamnă că aceşti heruvimi lucraţi de mână de om sunt icoane şi nu idoli.
9. Aceste icoane ale Vechiului Testament se chemau “heruvimii slavei” (Evrei 9, 5).
10. Perdelele, covoarele şi alte obiecte din biserica veche au fost făcute cu chipuri de heruvimi, la porunca lui Dumnezeu (Ies. 36, 8 şi 37, 7-9; II Paral. 3, 10-14; III Regi 6, 23-28).
11. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aduceau jertfe (III Regi 3, 15).
12. Înaintea acestor icoane ale heruvimilor se cântau lui Dumnezeu cântări de laudă şi de preamărire (Ps. 137, 1).
13. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aprindeau candele, preoţii le tămâiau cu mare cinste, după porunca lui Dumnezeu şi iudeii le venerau şi se închinau la ele (vezi Ies. 30, 6-8; 27, 20-21, Iosua 7, 6).
14. Cinstirea acestor chipuri de heruvimi - ce erau în templu - niciodată nu a fost dezaprobată de Hristos sau de Sfinţii Apostoli.
15. Atât Mântuitorul cât şi Sfinţii Apostoli au cinstit şi s-au închinat în templu înaintea acestor chipuri făcute de mâini omeneşti (Marcu 11, 7; Fapte 24, 11 ş.a.).
16. În Testamentul Nou închinarea la idoli este oprită cu anatema, iar închinarea la sfintele icoane nicidecum, nefiind totuna icoana cu idolul; idolii se socoteau a fi zei sau dumnezei, pe cand icoana este numai o închipuire, a cărei cinste trece la chipul cel dintâi, adică la cel zugrăvit pe ea: fie a lui Dumnezeu, fie al Maicii Domnului sau al vreunui sfânt.
17. Istoria Sfintei Tradiţii şi practica dintotdeauna a Bisericii şi până azi, sfintele icoane au fost cinstite şi venerate.
18. Icoanelor şi sfinţilor li se aduce venerare iar nu adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu.
19. În faţa icoanelor ceri mijlocire şi ajutor duhovnicesc, nicidecum nu le rosteşti: “Miluieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu.”
Concluzie
In concluzie, tot ce aduc împotriva icoanelor protestantii sunt cuvintele spuse de Dumnezeu împotriva idolilor. Dar ei nu au nici o justificare pentru confuzia între icoanele poruncite de Dumnezeu si idolii interzisi cu tarie de Acesta. Peste tot, în Biblie, unde sunt cazuri concrete de condamnare a idolilor, este limpede ca e vorba de cazurile mentionate la Deuteronom 4, 14- 19. Fie ca e vorba de vitelul de aur, de copaci, de Baal sau alte zeitati, de fiecare data idolii sunt asemanari sau chipuri interzise de Dumnezeu, care sunt cinstite ca si cum ar fi dumnezei. E firesc si de asteptat ca asa ceva sa fie condamnat de Dumnezeu. Dar exista în Biblie vreun loc în care sa se condamne cinstirea icoanelor îngerilor sau sfintilor, fie în Vechiul, fie în Noul Testament? NU! Un asemenea loc nu exista. Exista însa, asa cum am aratat, porunca de a se face icoane cu îngeri. Exista, de asemenea, explicatia oprelistii de a face icoana lui Dumnezeu: n-ati vazut Chipul Lui (Deuteronom 4, 15). De asemenea, exista si vestea cea noua, a Întruparii lui Dumnezeu Fiul, Chip al Tatalui (Ioan 14, 9; Filipeni 2, 6 etc.), care deschide posibilitatea de a se face icoana lui Dumnezeu, dupa Chipul pe care El si l-a ales. De asemenea, stim ca prin Jertfa si Învierea lui Hristos Iisus s-au deschis cerurile, si ca sfintii se afla acum în Rai, ca prieteni ai lui Dumnezeu (Luca 16, 22; 23, 24; Filipeni 1, 23; I Petru 3, 18-20 etc.), astfel încât, asemenea îngerilor, si ei sunt vrednici de a avea icoane.
„Acesta fiind cazul, urmând calea împărăteasca si învatatura de inspiratie divina a Sfintilor Parinti si a Traditiei Bisericii sobornicesti - căci noi stim ca este inspirata de Duhul Sfânt, care se afla în ea - decidem în mod corect si după o lunga examinare, ca asemenea Crucii sfinte si datatoare de viata, la fel sfintele si pretioase icoane pictate în culori si împodobite cu pietre pretioase sau cu alta materie având acelasi scop (epitedeios) sa fie puse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe obiecte si haine sfinte, pe pereti si pe străzi, indiferent daca ele sunt icoane ale Domnului Dumnezeu si Mântuitor Iisus Hristos, ale Preacuratei Fecioare, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sau ale îngerilor sau Sfintilor. Căci ori de câte ori vedem reprezentarea lor prin imagini, ori de câte ori le privim, ne aducem aminte de prototipuri, îi iubim mai mult, suntem îndemnati sa ne închinam sărutând imaginea si sa ne mărturisim veneratia (proskenesin), nu adevărate închinare (latreian) care, după credinta noastră este cuvenita numai naturii divine, dar în acelasi fel veneram imaginea Crucii celei scumpe si datatoare de viata, Sfânta Evanghelie si alte obiecte sfinte pe care le cinstim cu tămâie si lumânări, după obiceiurile înaintasilor nostri. Căci cinstea data imaginii se adresează prototipului, iar persoana care venerează o icoana venerează pe cel reprezentat de ea. Într-adevăr, aceasta este învatatura Sfintilor nostri Parinti, si Traditia Sfintei Biserici sobornicesti care a dus Evanghelia de la un capăt la celalalt al pământului.” Al Saptelea Sinod Ecumenic.
Evreii întelegeau diferenta dintre venerare si închinare (adorare). Un evreu pios isi saruta salul de rugaciune înainte sa si-l puna si saruta Tora înainte sa o citeasca în sinagoga. Cu siguranta Iisus a facut la fel, înainte sa citeasca Scriptura în sinagoga.
Primii crestini au înteles si ei aceasta distinctie. În Martirajulul lui Polycarp (care a fost un ucenic al Sfantului Apostol Ioan, si a carui martiraj a fost descris de credinciosii bisericii lui, care au fost martori), ni se spune cum unii au cautat sa-l influenteze pe magistratul roman sa nu le dea voie sa ia trupul Sfantului Martir :"ca nu cumva, s-a spus, ei sa renunte la cel rastignit si sa înceapa sa se închine la acesta. Aceasta s-a facut la îndemnul iudeilor, care au urmarit si cand era sa-l luam din foc, ei nestiind ca era imposibil pentru noi sa renuntam la Hristosul care a suferit pentru mantuirea întregii lumi - desi fara pacat - sau sa ne închinam altuia. Caci Lui, care este Fiul lui Dumnezeu, ne închinam, dar pe martiri îi cinstim doar ca pe ucenici si imitatori ai Domnului care merita aceasta pentru neegalata lor dragoste fata de Împaratul si Învatatorul lor... Atunci sutasul, vazand impotrivirea iscata de iudei, l-a pus în mijloc si l-a ars dupa obiceiul lor. Dupa aceea noi i-am luat oasele, care erau mai de pret decat pietrele pretioase si mai scumpe decat aurul curat, si le-am asezat într-un loc potrivit; unde Domnul ne va îngadui sa ne adunam dupa cum putem, cu bucurie, si sa sarbatorim martirajul lui aducandu-ne aminte de cei care s-au luptat deja si pregatindu-i pe cei care vor avea de luptat" (Martirajul lui Polycap 17:2- 3; 18:1-3).În timpul unei epidemii sub forma de şerpi trimisă pentru a-i pedepsi pe israeliţi în timpul exodului, Dumnezeu i-a spus lui Moise: "'Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi'. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia." (Numeri 21,8-9) Persoana trebuia să privească statuia şarpelui pentru a fi vindecată, ceea ce arată că statuile puteau fi utilizate în ritualuri, nu doar ca decoraţii religioase. Aşa cum o fotografie a mamei ne ajută să ne-o amintim, tot aşa ne ajută să apelam la exemplul sfinţilor când privim o reprezentare picturală a lor.
Mulţi protestanţi au picturi reprezentând pe Iisus şi alte picturi biblice pe care le folosesc la şcolile de duminică pentru a-i învăţa pe copii. De asemenea ortodocsii folosesc icoanele pentru a comemora anumite persoane sau evenimente, aşa cum şi bisericile protestante au diferite scene biblice. Daca cineva i-ar judeca pe protestanţi cu aceeaşi măsură, atunci concluzia ar fi că, si ei practică "idolatria". Însă nu este vorba de idolatrie în aceste situaţii. Dumnezeu interzice închinarea la imaginile considerate ca divinitatea în sine, dar nu interzice crearea de imagini.Daca ar fi asa, atunci filmele religioase, fotografiile, picturile, şi toate asemenea ar fi interzise. Aşa cum ne arată episodul şarpelui de bronz,Dumnezeu nu interzice folosirea în ritualuri religioase a reprezentărilor. Doar atunci când cineva începe să adore o icoana ca fiind Dumnezeu însuşi, atunci Dumnezeu se supără. Daca te uiti atent la pasajul acesta (2 Împarati 18:4), observi ca Sarpele de Arama nu a fost distrus pentru ca poporul îl respecta, ci pentru ca îl transformasera într-un dumnezeu-sarpe numit Nehustan.
Se pune întrebarea ce înseamna "chipul cioplit" în Porunca a doua? O întelegere literala ar însemna ca toate imaginile din Templu calcau aceasta porunca. Cea mai buna metoda sa aflam ce însemnau cuvintele evreiesti folosite aici este sa aflam ce însemnau ele pentru evrei. Când acestia au tradus-o în greaca, au folosit cuvantul "eidoloi", adica "idoli". Cuvantul evreiesc pesel nu este niciodata folosit cu privire la imaginile din Templu. Este deci clar ca pasajul se refera la imagini pagâne, si nu la imagini în general.
Sa privim cu atentie pasajul din Scriptura:
"Sa nu-ti faci chip cioplit (i.e idol), nici o înfatisare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pamânt sau în apele mai pe jos decat pamântul. Sa nu te închini înaintea lor, si sa nu le slujesti (închini)." (Exod 20:4-5a).
Daca interpretam aceste cuvinte ca referindu-se la orice fel de imagini, în mod clar heruvimii din Templu calcau aceasta porunca. Daca însa le interpretam ca referindu-se doar la idoli, orice contradictie dispare. Mai mult decât atât, daca textul se refera la toate imaginile, atunci chiar si carnetul meu de conducere este un idol si o încalcare a acestei porunci. Una din doua: ori fiecare protestant care are carnet de conducere este un idolatru, ori icoanele nu sunt idoli. Lasând de o parte pentru moment semnificatia cuvintelor "chip cioplit", sa vedem ce ne spune de fapt textul. Sa nu faci x, sa nu te închini la x, sa nu slujesti la x. Daca x = imagine, atunci însusi Templul calca porunca. Daca x = idol, atunci nici Templul, nici icoanle ortodoxe nu calca porunca.
Deuteronom 4:16-19 spune : “Sa nu gresiti dar si sa nu va faceti chipuri cioplite ,sau inchipuiri ale vreunui idol,care sa infatiseze barbat sau femeie ,sau inchipuirea vreunui dobitoc de pe pamant ,sau inchipuirea vreunei pasari ce zboara sub cer,sau inchipuirea vreunei jivine ,ce se taraste pe pamant sau inchipuirea vreunui peste din apa ,de sub pamant;sau privind la cer si vazand soarele ,luna,stelele,si toata ostirea cerului ,sa nu te lasi amagit ca sa te inchini lor ,nici sa le slujesti,pentru ca Domnul Dumnezeul tau le-a lasat pentru toate popoarele de sub cer”.Iata ce asemanari interzice Dumnezeu a se face :de oameni din lume,de animale,de pasari,de pesti,sau alte vietati,de stele sau de alte corpuri ceresti.Aceasta oprire nu este pentru ingeri , pentru care Insusi Dumnezeu porunceste a se face icoane.
Scriptura poruncea evreilor sa se închine înaintea chivotului, care avea pe el imaginea a doi heruvimi. În Psalmul 99:5, se porunceste “Înaltati pe Domnul, Dumnezeul nostru, si închinati-va înaintea asternutului picioarelor Lui, caci este Sfânt!”. Sa observam ca aici cuvântul “închinare” este acelasi cu cel folosit în Exodul 20:5, unde ni se porunceste sa nu ne închinam la idoli. Ce este “asternutul picioarelor Lui”? În 1 Cronici 28:8, David foloseste aceasta expresie referindu-se la Chivotul Legamântului. Psalmul 99 (98 în Septuaginta) începe cu imaginea Domnului care “sade pe heruvimi” (99:1) si sfârseste cu îndemnul de a ne închina pe muntele Lui cel Sfânt - ceea ce întareste faptul ca în acest context se refera la Chivotul Legamântului. Aceasta fraza reapare în Psalmul 132:7, unde este precedata de expresia “haide la locuinta Lui” si este urmata de chemarea “Scoala-Te, Doamne, vino la locul tau de odihna, Tu si Chivotul maretiei Tale!” Este interesant ca aceasta expresie este folosita în slujba din biserica referitor la Cruce, si legatura nu este întâmplatoare - pentru ca pe Chivot, între heruvimi se afla capacul ispasirii, peste care era stropit sângele jertfelor pentru pacatele poporului (Exod 25:22, Levitic 16:15). Vedem din locurile amintite ca heruvimii de pe Chivot si Chivotul ereau icoana Tronului lui Dumnezeu,Cel ce da legile lumii(simbolizate prin tablele Legii) si da viata si putere (simbolizata prin toiagul lui Aaron) si sta pe heruvimi.Aceasta icoana a Tronului Ceresc erea tamaiata de Marele Preot si acolo se arata Dumnezeu vorbind cu alesii Sai,dupa cum El Insusi hotarase (Exod 25:22).
Dar aceasta cinstire adusa icoanei Tronului Ceresc nu insemna nici idolatrie , nici confundarea icoanei cu originalul .Prin intermediul ei cinstirea erea inaltata catre Dumnezeu,si El erea Cel care primea de fapt si tamaierea si rugaciunile.Adesea se face apel la Deuteronom 4,14-19 când se atacă problema icoanelor. " Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se târăşte pe pământ, sau închipuirea vreunui peşte din apă, de sub pământ." Dar cum interpretăm imaginile care îl reprezintă pe Dumnezeu? Mulţi protestanţi ar spune că nu e bine, deoarece în Deuteronom 4 se spune că israeliţii nu l-au văzut pe Dumnezeu în nici o formă atunci când a făcut Legământul cu ei, ca urmare nu ar trebui să se facă nici reprezentări simbolice ale lui Dumnezeu. Întrebarea este: Deuternomul 4 interzice acest fel de reprezentări?
În istoria sa veche, poporului lui Israel îi era interzis să facă orice reprezentare a lui Dumnezeu deoarece nu s-a revelat în nici o forma vizibilă. Dat fiind că erau înconjuraţi de culturi păgâne, israeliţii s-au simţit tentaţi să îl venereze pe Dumnezeu în forma unui animal, sau a unui obiect din natură (ca de exemplu boul sau soarele).
Însa mai târziu, Dumnezeu însuşi s-a arătat în forme vizibile, aşa cum se spune în Daniel 7,9: "Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător." Protestanţii fac reprezentări ale Tatălui Ceresc în această formă când ilustrează profeţiile Vechiului Testament.
Sfântul Spirit însuşi s-a revelat sub cel puţin în două forme vizibile - aceea a unui porumbel, la botezul lui Isus (Matei 3,16; Marcu 1,10; Luca 3,22; Ioan 1,32), şi ca limbi de foc, în ziua de Rusalii (Fapte 2,1-4). Protestanţii folosesc aceste imagini când desenează sau pictează aceste episoade biblice, şi când îşi pun simboluri ale Spiritului Sfânt la rever, sau embleme ale porumbelului pe maşini.
Acest pasaj îi învata pe evrei sa nu-si faca o înfatisare falsa a lui Dumezeu, pentru ca nu L-au vazut. Dar dupa Intrupare lucrurile se schimba! De ce? Deoarece Cuvantul S-a facut trup (Ioan 1:14),Cuvantul care este Dumnezeu (Ioan 1:1).’Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata;Fiul Cel Unul-Nascut,Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut(Ioan 1:18),El Care este Chipul lui Dumnezeu(Filipeni 2:6) .Prin urmare odata cu Intruparea ,se deschide si posibilitatea realizarii icoanei Fiului lui Dumnezeu ,Care Insusi este Dumnezeu.
Prin întruparea lui Cristos, Fiul său, Dumnezeu a arătat omenirii o icoană a Lui însuşi. Sfântul Pavel spunea: "El este imaginea (in greacă: eikon) Dumnezeului invizibil, primul născut al oricărei creaţii." Cristos este tangibil, este imaginea divină a nevăzutului şi infinitului Dumnezeu.
Citim că Magii, "intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă." (Matei 2,11). Chiar dacă Dumnezeu nu şi-a arătat faţa pe muntele Horeb, El şi-a arătat-o în casa din Betleem.
Concluzia ar fi că, atunci când Dumnezeu a făcut Noul Legământ cu noi, el însuşi s-a arătat într-o formă vizibilă prin Isus Cristos. Din acest motiv putem face reprezentari ale lui Dumnezeu în persoana lui Cristos. Chiar şi protestanţii folosesc tot felul de imagini religioase: reprezentări ale lui Isus şi ale altor personaje biblice apar într-o mulţime de biblii, cărţi cu poze, tricouri, bijuterii, abţibilduri pe maşini, felicitări, cd-uri, scene ale nativităţii. Cristos este simbolic reprezentat până şi prin emblema peştelui (Icthus). Bunul simţ ne spune că, de vreme ce Dumnezeu însuşi ni s-a revelat în diverse imagini, în mod special prin întruparea lui Isus Cristos, nu greşim folosind reprezentări ale acestor imagini în scopul aprofundării cunoaşterii şi iubirii noastre faţă de Dumnezeu. Iată de ce Dumnezeu însuşi s-a revelat în aceste forme vizibile, şi iată de ce statuile şi icoanele îl reprezintă.
De fapt le gasim în Scriptura - si înca în multe locuri! Observati cât de frecvente erau ele în Cort si apoi în Templu. Existau imagini de heruvimi:
·Pe chivot - Ex. 25:18
·Pe perdelele din Cort - Ex. 26:1
·Pe perdeaua din Sfânta Sfintelor - Ex. 26:31
·Doi heruvimi în Locul Sfânt - 1 Imparati 6:23
·Pe pereti - 1 Imparati 6:29
·Pe usi - 1 Imparati 6:32
·Pe alte lucraturi din Templu - 1 Imparati 7:29,36
Existau deci icoane încotro îti întorceai ochii.
Nu ! Un asemenea loc nu exista!Exista insa porunca de a se face icoane cu ingeri.Exista de asemenea,explicatia oprelistii de a face icoana lui Dumnezeu : n-ati vazut Chipul Lui (Deuteronom 4:15).De asemenea exista si vestea cea noua ,a Intruparii lui Dumnezeu Fiul,Chip al Tatalui(Ioan 14:9;Filipeni 2:6;etc.) care deschide posibilitatea de a face icoana lui Dumnezeu ,dupa Chipul pe care El si l-a ales.Icoane pot fi gasite nu numai în catacombele crestine, ci si în cele evreiesti din aceleasi perioade. Putem vedea, de exemplu, icoanele evreiesti bine pastrate de la Dura-Europos, un oras distrus de persieni în mijlocul secolului al treilea (ceea ce ne da o idee cât de recente ar fi putut fi).
Uneori, în mod gresit, conceptiile lui Iosephus cu privire la icoane sunt considerate ca fiind cele prevalente la evrei în acea perioada. Unul din textele mult citate este acela care se refera la rascoala care a avut loc atunci când romanii au pus un vultur imperial pe poarta Templului.
Acest episod nu este atât de simplu cum ar crede unii. Acei evrei erau zeloti. Iosephus, care povesteste aceste evenimente, a fost el însusi unul dintre ei, dar a trecut mai târziu de partea romanilor.
El ne spune cum romanii au plasat acest vultur la intrarea în templu, iar poporul l- a dat jos, privindu-l ca pe un sacrilegiu. Întrebarea este însa ce i-a înfuriat pe evrei, imaginea în sine, ori faptul ca romanii o plasasera pe poarta Templului. Conceptile lui Iosephus erau atât de extreme încât el considera ca pâna si înfatisarile de animale de pe Marea de Arama din Templul lui Solomon ar fi fost pacatoase. (Antichitati VIII,7,5).
Atitudinea generala a iudeilor fata de arta religioasa nu era de fapt atât de iconoclasta. În Talmudul palestinian gasim scris (în Abodah Zarah 48d) "În zilele lui Rabbi Jochanan oamenii au început sa picteze imagini pe ziduri, iar el nu i-a oprit" si "În zilele lui Rabbi Abbun oamenii au început sa creeze imagini în mozaicuri, iar el nu i-a oprit".
Targumul Pseudo-Ionatan repeta porunca împotriva idolilor, dar adauga, "o coloana cioplita cu imagini si înfatisari poti sa-ti faci, dar sa nu te închini la ele".
Cele mai vechi scrieri evreiesti pe care le avem contin ilustratii. Printre acestea sunt imagini cu scene biblice, asemanatoare cu cele gasite la sinagoga din Dura Europos (si cu cele din biserica aflata alaturi de aceasta sinagoga) care a fost îngropata în secolul al treilea, când persienii au distrus orasul (vezi "Escavatiile de la Dura-Europos conduse de Universitatea Yale si de Academia Franceza de Inscriptii si Litere", Raportul Final VII, Partea I-a, Sinagoga, de Karl H. Kraeling).
Este demn de remarcat ca cele mai timpurii icoane din catacombe erau în majoritate scene din Vechiul Testament si icoane ale lui Hristos. Predominanta scenelor din Vechiul Testament arata ca aceasta nu era o practica pagâna introdusa de anumiti convertiti, ci una evreiasca, adoptata de crestini.
Pentru a vedea imaginile gasite în sinagoga din Dura-Europos, urmeaza aceste legaturi:
Cea mai importantă formă de cinstire a sfinţilor, care este în legătură cu toate celelalte forme de cinstire, este imitarea lor în relaţia lor cu Dumnezeu. Paul a scris pe larg despre importanţa imitării spirituale. El a afirmat: "Deci, vă rog, să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Cristos. Pentru aceasta am trimis la voi pe Timotei, care este fiul meu iubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce aminte căile mele cele în Hristos Isus, cum învăţ eu pretutindeni în toată Biserica" (1Corinteni 4,16-17). Mai târziu el le-a spus aceloraşi oameni: "Fiţi următori a mei precum şi eu sunt al lui Cristos. Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine, şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat" (1Corinteni 11,1-2). În Epistola către Evrei de asemenea a subliniat importanţa imitării adevăraţilor conducători spirituali. "Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă Cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!" (Evrei 13,7).Unul dintre cele mai importante pasaje despre imitare se găseşte în Epistola către Evrei. Capitolul 11 al acestei cărţi prezintă numeroase exemple de sfinţi din Vechiul Testament pentru a-i imita. Se încheie cu faimosul îndemn: "De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte" (12,1), - cursa pe care sfinţii au alergat-o deja înaintea noastră.
Oare acest lucru este un semn ca numai ingerilor le putem face icoane? In nici un caz!
Trebuie sa ne aducem aminte ca pe vremea lui Moise inca nu venise Mesia.Aflati sub robia satanei ,de care Adam si Eva alesesera a asculta,toti se duceau in Iad (Seol) atat cei drepti cat si cei nedrepti(Luca 16:26).De aceea nu existau in ceruri sfinti care sa poata fi zugraviti in icoanele din Cortul Sfant,pe care apareau doar Ingerii!
Odata cu Jertfa lui Hristos,cu coborarea Sa la Iad si eliberarea sufletelor care Il asteptau acolo,(1Petru 3:18-20),Raiul cuprinde si pe sfinti alaturi de ingeri,astfel incat ,in mod firesc,si unora si altora le facem icoane,dupa porunca lui Dumnezeu.Asadar prin Jertfa si Invierea lui Hristos Iisus,sau deschis cerurile iar sfintii care asteptau venirea Sa din veac(1Cor.15:20;Evrei 6:18-20;..) se afla acum in Rai ca prieteni ai lui Dumnezeu (Luca16:22;23:24;Filipeni 1,23;1Petru3:18-20,etc.).Ridicarea la Rai a dreptilor ,inceput al Bisericii ceresti,implinirea cuvantului ce zice Dumnezeu a stat in adunarea dumnezeilor (Psalmul 81:1) deschide si posibilitatea realizarii de icoane ale sfintilor ,alaturi de vechile icoane ale ingerilor.
Încă de pe vremea apostolilor, Biserica a condamnat în mod consecvent păcatul idolatriei. Vechii Părinţi ai Bisericii avertizau asupra acestui păcat, iar Conciliile Ecumenice s-au confruntat şi ele cu această problemă. Al doilea Conciliu de la Niceea (787), în care s-a discutat în mod deschis problema folosirii religioase a imaginilor şi icoanelor, spune: "Cel ce ne-a mântuit pe noi de întunericul idolatriei, Hristos Dumnezeul nostru, când şi-a luat mireasă Biserica... a promis că o va apăra, şi i-a asigurat pe discipoli zicand: 'Eu sunt cu voi până la sfârşitul zilelor'... Unii nu au apreciat cum se cuvine această ofertă nepreţuită; fiind orbiţi, derutaţi de duşmanii trădători, ei au abandonat dreapta linie a motivaţiei... şi nu au mai fost capabili să discearnă sacrul de profan, afirmând că icoanele Domnului Nostru şi ale sfinţilor nu sunt diferite de imaginile din lemn ale idolilor satanici."
Atunci când discutam despre icoane este important sa avem în vedere ca doua chestiuni separate sunt adesea confundate:
1. Ne este permis sa facem sau sa posedam icoane?
2. Ne este permis sa le veneram?
Din Vechiul Testament este clar ca raspunsul la amândoua este Da. Protestantii se opun venerarii icoanelor, dar de obicei nu se opun oricaror imagini, altfel nu ar avea carti ilustrate, televizoare sau tablouri. În afara de grupul Amish, cu greu poti gasi un alt grup protestant care sa se opuna în mod consecvent tuturor imaginilor. Protestantii se opun de obicei venerarii imaginilor, dar este interesant ca, daca ar fi consecventi, argumentele si dovezile aduse de ei se potrivesc oricaror imagini.
Iconoclastii, adesea citati de protestanti, aveau de fapt o ideologie opusa acestora. Pe de o parte, iconoclastii au anatemizat pe toti cei care “îndraznesc sa înfatiseze… cu materiale si culori…” pe Hristos sau pe Sfinti - protestantii cad în aceasta categorie. Pe de alta parte, ei au mai anatemizat si pe cei care “nu marturisesc pe pururea fecioara Maria ca adevarata Nascatoare de Dumnezeu, mai presus de orice creatura vazuta sau nevazuta, si nu cauta, printr-o credinta sincera, cererile ei adresate lui Dumnezeu pe care L-a purtat…”. Ei au anatemizat si pe “oricine care neaga folosul pomenirii Sfintilor” (NPNF2, Vol. 14, p. 545f). De fapt, protestantii s-ar afla mult mai mult sub anatema iconoclastilor decât ortodocsii.
Protestantii aproba faptul ca iconoclastii se opuneau venerarii icoanelor, dar venerarea în sine nu era o problema pentru iconoclasti. Ei se împotriveau venerarii icoanelor pentru ca se împortiveau icoanelor. Ei nu se opuneau venerarii altor obiecte sfinte - de fapt venerau Crucea fara nici un fel de rezerve (Jaroslav Pelikan, Spiritul crestinismului rasaritean (600, 1700), Chicago: University of Chicago Press, 1974, p.110).
Protestantii mai citeaza anumiti parinti ai bisericii ca sa-si sustina pozitia. Cele mai multe dintre aceste citate nu fac decât sa respinga idolatria, si nu au nimic de-a face cu icoanele. În putinele cazuri în care sensul ar parea sa fie acesta (unele scrieri continând adaugiri facute chiar de iconoclasti), o interpretare consecventa ar cere respingerea oricaror imagini (nu numai a icoanelor din biserica). Nici unul dintre aceste texte nu atinge subiectul venerarii.
Pentru a pune aceasta întrebare într-o perspectiva corecta, sa încercam mai întâi sa raspundem la câteva întrebari: Facea chivotul legamantului minuni (vezi Iosua 3:15, 1 Samuel 4:6, 2 Samuel 11-12)? Vindeca sarpele de arama pe cei muscati de serpi (Numeri 21:9)? Au înviat oasele profetului Elisei pe un om (2 Imparati 13:21)? A vindecat umbra lui Petru pe bolnavi (Fapte 5:15)? Au vindecat hainele lui Pavel pe cei bolnavi si au scos draci (Fapte 19:12)?
Raspunsul la aceste întrebari este da, într-un anumit fel. Totusi, ca sa fim mai corecti, Dumnezeu a fost Cel care a ales sa faca minuni prin aceste obiecte. În cazul chivotului si a sarpelui de arama, avem de-a face cu imagini prin care s-au facut minuni. Dumnezeu a facut minuni prin ramasitele profetului Elisei, prin umbra unui sfant si prin lucruri care au fost doar atinse de un sfant. De ce? Pentru ca Dumnezeu cinsteste pe cei ce Il cinstesc. (1 Samuel 2:30), Îsi gaseste placerea în a face minuni prin sfintii Lui, chiar si pe aceste cai indirecte. Faptul ca Dumnezeu poate sfinti lucruri materiale nu trebuie sa surprinda pe cei ce cunosc Scriptura. De exemplu, nu numai altarul templului era sfant, ci tot ce îl atingea (Exod 29:37). A respinge adevarul ca Dumnezeu lucreaza prin lucruri materiale înseamna a cadea în Gnosticism. Prin urmare, da, într-un sens larg icoanele pot face minuni, deoarece El cinsteste pe cei ce-L cinstesc.Dumitru Cornilescu, fost diacon ortodox, devenit pastor protestant,a realizat o traducere a Bibliei fortata in multe locuri. Astfel, textul "rusinati cei care se inchina chipurilor cioplite" va deveni in traducerea Cornilescu "rusinati cei care se inchina... icoanei!"(Psalmul 97:7BC/96:7BOR).In acelasi mod abuziv si fara nici o dovada s-a inlocuit si in Isaia 21:9;Romani 1:23 iar in Apocalipsa, "chipul fiarei" devine pentru Cornilescu "icoana fiarei"(Apocalipsa 13:14-15). Icoana este un termen care apare mult mai tarziu. In textul original (grecesc, masoretic, manuscrisele de la Marea Moarta) nu apare. La Cornilescu insa apare!
Crestinii se roaga în prezenta icoanelor (asa cum evreii se rugau în prezenta icoanelor Templului), dar nu la icoane.
Făcea chivotul legământului minuni (vezi Iosua 3:15, 1 Samuel 4:6, 2 Samuel 11-12)?
Vindeca sarpele de arama pe cei muscati de serpi (Numeri 21:9)?
Au înviat oasele profetului Elisei pe un om (2 Imparati 13:21)?
A vindecat umbra lui Petru pe bolnavi (Fapte 5:15)?
Au vindecat hainele lui Pavel pe cei bolnavi si au scos draci (Fapte 19:12)?
Răspunsul la aceste întrebări este DA, într-un anumit fel. Totusi, ca sa fim mai corecti, Dumnezeu a fost Cel care a ales sa faca minuni prin aceste obiecte. În cazul chivotului si a sarpelui de arama, avem de-a face cu imagini prin care s-au făcut minuni. Dumnezeu a făcut minuni prin ramasitele profetului Elisei, prin umbra unui sfânt si prin lucruri care au fost doar atinse de un sfânt. De ce? Pentru ca Dumnezeu cinsteste pe cei ce Il cinstesc (1 Samuel 2:30), Îsi gaseste placerea în a face minuni prin sfintii Lui, chiar si pe aceste cai indirecte. Faptul ca Dumnezeu poate sfinti lucruri materiale nu trebuie sa surprindă pe cei ce cunosc Scriptura. De exemplu, nu numai altarul templului era sfant, ci tot ce îl atingea (Exod 29:37). A respinge adevărul ca Dumnezeu lucrează prin lucruri materiale înseamnă a cădea în Gnosticism.Prin urmare, da, într-un sens larg icoanele pot face minuni, deoarece El cinsteste pe cei ce-L cinstesc.
Icoanele si alte simboluri crestine au însotit Biserica înca dintru începuturile ei. Chiar la nord de Dunare au existat asemenea manifestari ale crestinismului. La Barbosi, lânga Galati, si în alte puncte din sudul Moldovei s-au gasit felurite cruci si cruciulite din epoca apostolica si imediat urmatoare (secolele I-III). De asemenea, au fost gasite asemenea cruciulite si în Muntenia si Oltenia. Mai mult, s-au gasit si tipare pentru cruciulite, ceea ce arata cât de mare era cererea de asemenea obiecte sfinte. Pe lânga ele, mai exista si o serie de icoane primitive, incizate în piatra, cunoscute sub numele de geme, de asemenea din primele secole crestine. Si multe asemenea semne ale cinstirii icoanelor în primele secole crestine se gasesc în toate locurile vechilor biserici crestine.
Sf. Irineu, in sec II, spune ca crestini au chipuri ale lui Hristos zugravite (Contra ereziilor, cartea I, c25)
Sf. Epifanie (sec II) ne vorbeste despre chipuri zugravite (Erezii 27,n6)
Tertulian(+220) marturiseste ca Sfintul Chip al Mintuitorului se gaseste pe potirele bisericesti in chipul pastorului bun(Despre pudictate c7 si 10).
Sf. Clement Alexandrinul(150-217) ne spune ca in timpul sau se gaseau in bisericile crestine icoana mintuitorului, icoanele patriarhilor, prorocilor si ingerilor: „oprindu-si privirea asupra chipurilor luxoase, stralucitoare, crestinul isi indreapta mintea la multi patriarhi, proroci si nenumarati ingeri care au atins perfectiunea mai inainte de dinsul; isi indreapta crestinul mintea si la Insusi Domnul tuturor, Care ne invata ca si noi putem, avea viata conforma cu viata acestor exemple” (Pedagogul,cartea a II-a,c4)
Sf. Metodie al Patarelor: „icoanele ingerilor lui Dumnezeu,incepatoriilor si puterilor, le facem in cinstea si slava Lui” (Despre imagini)
Eusebiu (260-340), marturiseste ca crestinii, inca din primele timpuri, impinsi de sentimentul cinstirii, au staruit sa aiba si au avut chipurile Apostolilor si Domnului nostru Iisus (Istoria Bisericeasca,cartea a 7-a).
Sfintii Parinti capadocieni, Paulin de Nola si Fericitul Augustin vorbesc de folosirea sfintelor icoane în vremea lor si arata ca ,,aceasta practica …a fost conforma cu porunca Bisericii Vechi”. P. Lebedev, op. cit., p. 169 apud arhid. Prof Ioasaf Ganea, art. cit., p. 92
Sfântul Vasile cel mare face mentiune despre ele, spunând ca ,,ele si-au luat începutul de la traditia apostolica”si se aflau în mare cinste în toate bisericile, atât în cele din Rasarit cât si în cele din Apus. Astfel în Capadocia se gaseau multe icoane crestine, cu precadere a Maicii Domnului si a sfintei Macrina, în fata careia sfântului Vasile ,,îi placea sa se închine”. Basilius, Epist. 340 ad Iulianum Apostatum, Migne, P. G., t. XXXII, 1100 apud dr. Mitrofanovici, Liturgica, Cernauti, 1929, p. 275
În Antiohia, cetate apostolica în care a predicat cu mult zel Sfântul Ioan Gura de Aur, acesta avea în permanenta pe sfânta masa icoana sfântului Apostol Pavel pe care-l venera si cu care cauta sa se identifice în predicarea cuvântului lui Dumnezeu. În Palestina si în special în Ierusalim era cinstita cu mult respect icoana Sfântului Arhidiacon Stefan.
Din viata sfântului mare mucenic Dimitrie aflam ca parintii lui aveau doua icoane ferecate cu aur si cu pietre scumpe: una a Mântuitorului si alta a Maicii Domnului, la care zilnic se rugau, ca si odrasla lor scumpa dobândita prin rugaciune.
Dupa gândirea protestanta, crestinii din primele secole trebuie sa ne fie pilda. Totusi, dupa cum se vede, ei aveau icoane, acele obiecte de cult pe care protestantii le considera idoli. Oare cine are dreptate: crestinii din primele secole, sau protestantii de astazi?
Atunci când discutam despre icoane este important sa avem în vedere ca doua chestiuni separate sunt adesea confundate:
1. Ne este permis sa facem sau sa posedam icoane?
2. Ne este permis sa le veneram?
Din Vechiul Testament este clar ca răspunsul la amândouă este DA. Protestantii se opun venerării icoanelor, dar de obicei nu se opun oricăror imagini, altfel nu ar avea carti ilustrate, televizoare sau tablouri. În afara de grupul Amish, cu greu poti găsi un alt grup protestant care sa se opună în mod consecvent tuturor imaginilor. Protestantii se opun de obicei venerării imaginilor, dar este interesant ca, daca ar fi consecventi, argumentele si dovezile aduse de ei se potrivesc oricăror imagini.
Iconoclastii, adesea citati de protestanti, aveau de fapt o ideologie opusa acestora. Pe de o parte, iconoclastii au anatemizat pe toti cei care „îndrăznesc sa înfatiseze… cu materiale si culori…” pe Hristos sau pe Sfinti - protestantii cad în aceasta categorie. Pe de alta parte, ei au mai anatemizat si pe cei care “nu mărturisesc pe pururea fecioara Maria ca adevărata Născătoare de Dumnezeu, mai presus de orice creatura văzută sau nevăzută, si nu caută, printr-o credinta sincera, cererile ei adresate lui Dumnezeu pe care L-a purtat…”. Ei au anatemizat si pe “oricine care neaga folosul pomenirii Sfintilor” (NPNF2, Vol. 14, p. 545f). De fapt, protestantii s-ar afla mult mai mult sub anatema iconoclastilor decât ortodocsii.
Protestantii aproba faptul ca iconoclastii se opuneau venerării icoanelor, dar venerarea în sine nu era o problema pentru iconoclasti. Ei se împotriveau venerării icoanelor pentru ca se împotriveau icoanelor. Ei nu se opuneau venerării altor obiecte sfinte - de fapt venerau Crucea fără nici un fel de rezerve (Jaroslav Pelikan, Spiritul crestinismului rasaritean (600, 1700), Chicago: University of Chicago Press, 1974, p.110).