Răpirea - Afacerea este învăluită într-un mister de nepătruns. Am informaţii precise că nici poliţia, nici autorităţile militare nu au nici cea mai vagă idee, cum s-au petrecut lucrurile. Nu se ştie altceva decât că Nicolai Rokoff a evadat.
Cuvintele de mai sus erau adresate de către locotenentul Artigny, prietenului său John Clayton, lord de Greystoke, cel pe care îl cunoaştem sub numele de Tarzan.
El asculta tăcut şi în aparenţă cât se poate de liniştit relatarea prietenului său. În realitate însă, îl frământau o mulţime de amintiri neplăcute, răscolite de gândul că duşmanul său de moarte izbutise să scape din închisoarea militară, unde fusese trimis cu o sentinţă pe viaţă, condamnat pe baza dovezilor aduse împotriva lui de către Tarzan.
Gândindu-se la toate nelegiuirile lui Rokoff care a încercat prin toate mijloacele să îl răpună, îşi dădea seama că setea de răzbunare a acestui om îl va împinge acum, când este din nou liber, la fapte care altă dată ar fi fost simple răzbunări copilăreşti. Tarzan se stabilise cu câteva luni în urmă la Londra, pentru a-şi cruţa familia, soţia şi copilul mic, de neajunsurile şi primejdiile sezonului ploios din ţinutul Wazirilor, unde avea terenuri întinse, încă de pe vremea când domnise peste acel popor primitiv. În momentul când continuăm această povestire, eroul nostru este la Paris, în casa prietenului său Artigny, la care venise pentru o scurtă vizită.
Vestea despre evadarea misterioasă a rusului îi stricase toată plăcerea călătoriei, aşa că se gândea numai la înapoierea sa cât mai grabnică.
- Să nu crezi, dragă Paul, începu el într-un târziu, că mă tem pentru viaţa mea. Ştii foarte bine că am putut, să-l înfrunt pe acel ticălos în tot ce a întreprins împotriva mea. Dar acum sunt şi alte fiinţe pe care trebuie să le apăr. Îl cunosc foarte bine pe acest om şi sunt sigur că va căuta să mă atace, dar lovind în cineva care îmi este drag. Ştie că astfel voi suferi enorm. Trebuie deci să mă întorc cât mai repede acasă, unde sunt sigur că îl voi întâlni, însă de această dată trebuie să îi vin de hac, pentru totdeauna.
Pe când cei doi prieteni discutau aceste chestiuni la Paris, alţi doi oameni se sfătuiau misterios, într-o căsuţă de la marginea Londrei. Amândoi erau nişte tipi bruneţi, cu o înfăţişare sinistră, iar unul dintre ei purta o barbă lungă şi stufoasă. Celălalt era mai degrabă palid, datorită unei lungi şederi într-un loc închis şi era foarte nervos. Acesta din urmă dădea instrucţiuni şi lămuriri celui cu barbă.
- Trebuie să-ţi razi barba Alexis, pentru că aşa poţi fi oricând recunoscut. Câteva ore vom lucra separat, dar după aceea ne vom întâlni pe puntea vaporului Kinkaid. Şi sper că vom avea cu noi doi oaspeţi, care deocamdată nu se gândesc de loc la minunata călătorie pe care o vor face. Peste două ore voi fi în drumul spre Dover cu unul dintre ei, iar tu vei urma instrucţiunile date de mine şi vei veni desigur, mâine cu celălalt oaspete, care va sosi şi el, după cum cred. Apoi, a continuat:
- Dragă Alexis, după cum vezi, pe lângă satisfacţie personală m-am gândit să şi câştigăm ceva bani, care să ne răsplătească întreaga osteneală. Mulţumesc autorităţilor franceze care nu au dezvăluit încă public evadarea mea şi aşa am avut suficient timp să îmi fac toate planurile până în cel mai mărunt detaliu, fără să mă gândesc la alte necazuri. Acum trebuie să îţi urez noroc bun. La revedere!
Cam după două ore după înţelegerea celor doi indivizi de la Londra, un curier poştal suna la intrarea în apartamentele de la Paris ale locotenentului Paul Artigny.
- O telegramă pentru lordul de Greystoke, zise el servitorului care a ieşit să vadă cine sunase. Este aici la dumneavoastră?